Despre coduri etice japoneze

Despre Fumiko Enchi nu stiam decat ca este una dintre cele mai importante voci feminine ale literaturii japoneze in perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Asadar, cartea despre care am sa va vorbesc astazi, Ani de asteptare, aparuta la Humanitas, in colectia Raftul Denisei, reprezinta primul meu contact cu aceasta scriitoare. Nu as spune ca este un roman ce face parte din „canon” asa cum este el prezentat pe coperta a patra, insa are cu siguranta cateva aspecte care fac sa merite lectura lui.

Fumiko Enchi se apleaca asupra conditiei femeii la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX, in plina epoca Meiji, cand legile traditiei aveau inca suficienta forta pentru a se impune, dar si cand isi fac loc simtite primele adieri ale modernismului. Am incercat, pe cat posibil, sa las deoparte setul de valori occidental si sa judec cartea numai prin prisma valorii scriiturii ei. Si, tocmai pentru asta, am reusit sa percep „ungherele” in care romanul scartaie.

Personajul principal al cartii, Tomo, este sotia unui influent si bogat functionar, iar viata ei este urmarita de-a lungul catorva decenii prin prisma relatiei maritale. Desi, de fapt, cu timpul, isi pierde calitatea de sotie pastrandu-si-o mai mult pe cea de stapana a casei, de bun administrator al unei gospodarii. Femeia din ea se retrage pentru a face loc unui parteneriat lipsit poate de sens in societatea noastra, dar care insa inseamna foarte mult in conceptia orientalului. Primul capitol al cartii o gaseste pe Tomo la Tokio pentru a-i gasi o metresa sotului sau. Cautarile nu sunt atat de usoare pe cat ar parea si, in pararel cu acestea, intr-o naratiune la persoana a treia, se fac incursiuni in inima zbuciumata a unei femei de numai 30 de ani. Tomo isi impresioneaza gazdele prin aparenta ei de distinctie, care este insa rapid descifrata ca venind din prea mult a durere.
Fumiko Enchi stie sa decripteze ce se afla in sufletul unei femei careia sotul ii da o asemenea sarcina. Gelozia se amesteca cu mila (mila pentru tanara metresa Suga, in varsta de numai 15 ani). Iar aceasta stare, aceasta supunere in fata rolului atribuit de societate unei sotii a unui inalt demnitar continua pentru toata viata. In permanenta, Tomo trebuie sa gaseasca puterea de a se sacrifica pe sine de dragul familiei. Iubita din ea, dimensiunea erotica este anulata in fata dimensiunii materne si sociale. Iar ceea ce nu se supune acestei reguli este privit ca deviatie, ca anormalitate. Pentru Tomo, intregul univers se reduce la familia ei. Nu ii este ingaduita nicio privire in exteriorul „celulei” sale. Problemele de natura intima isi pierd semnificatia si toate eforturile ei se orienteaza spre a cladi o familie unita. In timp ce sotul isi pastreaza un fel de titlu mai mult onorific in cadrul ierarhiei familiale, ea este cea care, de fapt, mentine legaturile intre ceilalti. Poate ca el este cel ce tine sceptrul, dar ea are grija ca mana lui sa fie suficient de puternica. Ori de cate ori isi vede pozitia sociala periclitata, isi cauta refugiul in bratele sotiei. Tomo este ca o fortareata. Cam la aceasta se reducea rolul femeii in epoca in care Japonia incerca sa devina o mare putere mondiala.

Citeste si:  5 activitati care te pot lasa fara job

Codul etic si de conduita caruia i se supune Tomo mi s-a parut fascinant. Retinerea, controlul pulsiunilor ating niste cote nebanuite, cel putin pentru o femeie occidentala. Starile ei sunt mereu duale, dar acelasi autocontrol reuseste mereu sa echilibreze situatia: „Nici macar nu mai stia daca il iubeste sau il uraste”, „In timp ce-o urmarea pe Suga, al carei calm lasa impresia ca ascunde o lumina interioara aparte, de stralucirea zapezii proaspat cazute, si in ai carei ochi umezi, larg deschisi, deslusea totusi tristete si stanjeneala, in sufletul lui Tomo se dadea o lupta crancena intre doua sentimente contrarii: o mila netarmurita pentru o vietate fermecatoare, ce urmeaza a fi dusa la taiere, si o ura profunda la gandul ca aceasta fata inocenta s-ar putea transforma intr-un diavol care sa-i devoreze sotul si sa bantuie nestingherit prin gospodaria ei.”

Citeste si:  Sa revenim la oile noastre!

Grija pentru aparente si pentru onoare o face sa „repare”, sa acopere mereu greselile sotului sau, al carui apetit sexual este imens, cazandu-i prada chiar si nora sa. Fiul Michimasa este dispretuit atat de Tomo, cat si de sotul ei, insa esecul educatiei lui (Michimasa este un spirit gregar, grosolan, lipsit de rafinament) este pus pe seama faptul ca a fost nascut cand Tomo avea abia cincisprezece ani. Maternitatea este invinuita, dar totodata justifica absolut tot in aceasta carte.

Cele trei femei din casa lui Yukitomo (Tomo, Suga si cea de-a doua concubina, Yumi) sunt mereu separate de un zid. Desi isi inteleg una celeilalte frustrarile, motivele de nemultumire, nelinistile adanc, ceva le impiedica mereu sa comunice total. Relatiile lor sunt foarte schimbatoare, sunt cameleonice, iar mecanismele prin care au fost redate sunt foarte „functionale”. Intre Suga si Yumi exista perioade in care fraternizeaza una cu cealalta, dar in ceea ce o priveste pe Tomo se simte un permanent conflict mocnit. Ea ajunge sa fie privita ca fiind mai responsabila pentru vietile lor esuate, pentru dependenta lor de un satir, decat sotul ei.

Romanul face conexiuni cu alte opere de fictiune, cu legendele budismului (povestea printului Ajase), cu piese de teatru kabuki sau chiar cu Oedip, rege, tragedia lui Sofocle. De remarcat ca toate aceste scrieri, toate aceste texte din cadrul textului sunt istorii tragice, care sfarsesc inevitabil cu o moarte. Una dintre scene, in care Ruriko, o nepoata a lui Tomo, se adaposteste in bratele fratelui ei vitreg, Takao, inspaimantata de niste fluturi negri ce nu-i dadeau pace, pare desprinsa din alte epoci, pare sa respecte cumva regulile codului amoros din timpul trubadurilor, cu un aer usor medieval. Trimiterile la incest sunt frecvente in romanul lui Fumiko Enchi si, intr-o anumita masura, explicabile daca luam in considerare gradul de inchidere a familiei nipone, opacitatea ei la lumea exterioara.

Citeste si:  Mesaje de "La multi ani"!

Cusururile acestui roman stau mai ales in partea referitoare la stil. Tonul narativ pare uneori insuficient maturizat, neexersat, se simte o anumita stangacie in crearea imaginilor de stil, a comparatiilor, unele aluzii sunt mult prea transparente. De pilda, aflam ce personaj odios este Yukitomo numai citindu-i caracterizarea fizica: „slab”, „chimonoul atarna ridicol pe trupul lui”, „gatul lung si subtire”, „fata ovala si nasul acvilin, iar ochii lui, in ciuda blandetii cu care incerca sa-si incarce privirea, te infricosau ca ai unui obsedat”. Scriitura pare fortata alteori, fragmentata, cadrele par insuficient dezvoltate, cumva expediate, lipsite de fluenta. Titlurile capitolelor par insa desprise din haiku-uri („Bobocii”, „Struguri verzi”, „Luna in a douazeci si sasea noapte”, „Prune verzi”), iar uneori descrierile lui Fumiko Enchi sunt deosebit de plastice.

Anii de asteptare ai lui Tomo sunt, de fapt, ani de tacere. Pe plan exterior, ea nu-si permite sa se exprime, aparenta si comportamentul ei sunt impecabile, numai pe plan interior da glas trairilor ce o macina. Asteptarea si tacerea se vor incheia abia pe patul de moarte, dar va las pe voi sa descoperiti in ce fel vocea lui Tomo se va face auzita in sfarsit.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.