Despre dragoste si demoni sovietici

Romanul Amurgul zeilor stepei, semnat de scriitorul albanez Ismail Kadare, spune o poveste de dragoste intr-o atmosfera cenusie, de iarna moscovita. Cartea a aparut la Humanitas si impleteste amanuntul autobiografic cu fictiunea. Personajul principal si narator, in acelasi timp, este un student albanez venit sa studieze literatura si arta ei la Institutul Maxim Gorki din capitala Rusiei. Perioada istorica este una deosebit de interesanta: inceputul regimului lui Hrusciov, primele semne ale destalinizarii, primele critici venite din partea conducerii sovietice la adresa unui cult al personalitatii sufocant. Dincolo insa de surprinderea acelui suflu al epocii, al unor noi agitatii, ce au dus la schimbari ale relatiilor dintre „surorile mai mici” ale Uniunii Sovietice si tara-mama, romanul lui Kadare este unul de dragoste, unul in care iluzia este tesuta si destramata, apoi, de istoria mare.

Romanul debuteaza in atmosfera monotona a unei statiuni de la Marea Baltica, in care personajul isi petrece vacanta de vara. Rutina, plictiseala vin sa completeze tabloul pana cand, in acest „muzeu”, isi face aparitia o fata letona, o prezenta vie, animata caruia studentul albanez ii relateaza o faimoasa legenda din tara sa de bastina. Este vorba despre legenda lui Kostandin si a Doruntinei, o legenda care subliniaza importanta colosala a cuvantului dat, a promisiunii facute, a sinceritatii si credintei in mentalitatea populara a tarilor din zona Balcanilor. De aici incolo, romanul va fi punctat, ca de un leit-motiv, de numeroase referinte la aceasta legenda: „La noi, cuvantul dat, besa, este ceva sfant, iar incalcarea lui ii poate aduce omului mari nenorociri. Pricepi? Chiar si plopul, daca i-ai transmis legamantul tau si nu l-a respectat, se usuca, asa se spune in popor.” Eposul completeaza, prin greutate, istoria oficiala, dar si pe cea intima, sentimentala.

Citeste si:  Tech fashion pentru cyborgul din tine

In urmatoarele capitole, se contureaza atmosfera nebuna, decadenta din caminul Institutului Maxim Gorki din Moscova. Gasim aici o multime de voci haotice, provenind din tari ce au facut parte din blocul comunist, din toate ungherele Europei si Asiei. Avem un mic turn Babel, in care fiecare vorbeste despre literatura, viseaza la romane si piese de teatru geniale pe care nu le va scrie niciodata, in aburi de vodka, in care se urmareste in permanenta legatura dintre biografie si arta, in care se incearca recunoasterea unui personaj fictiv in comportamentul unuia real. Razbat idei privind rolul esteticii, rolul artei, gradul de implicare, barfe din mediul literar, dar si multe clisee, inclusiv imaginile pe care ni le cream atunci cand incercam sa ne reprezentam, la nivel mental, imaginea fizica a altor popoare: „M-am bucurat ca cel putin oamenii aceia nu si-i inchipuiau pe albanezi cu nasul coroiat sau cu mustati imbarligate, dar chiar si ei, nu stiu de ce, ne credeau mai inalti si mai voinici, imagine pe care fizicul meu nu o putea confirma.”

Dincolo de naratiunea la persoana I, de un fir epic simplu si lipsit de unitate, mai degraba „carpit” din episoade autonome, se simte o voce critica, o voce lucida cu privire la modul in care se facea literatura in statul sovietic. „Despre regi a scris Shakespeare, in vreme ce despre revolutie… Prin minte mi-a trecut atunci multimea de scriitori mediocri, cu privirile incarcate de o invidie permanenta (printre ei erau unii care il mai pizmuiau inca pe raposatul Maiakovski), care facusera un circ din revolutie, indepartandu-i pe cititorii tineri.”. In general, din toate punctele de vedere, spatiul sovietic este perceput ca un spatiu al dez-vrajirii, al pierderii iluziilor in antiteza cu cel natal, cel albanez, bantuit de legende cu cat mai tragice, cu atat mai frumoase, de mituri zguduitoare, de zeitati care „nu au loc in patria realismului sovietic”. In alte randuri, isi exprima revolta cu privire la temele pe care le abordeaza romanele sovietice. „Pe intinderea aceasta se petrecusera atatea si atatea evenimente importante si rasturnari dramatice, comitetele centrale fusesera inlocuite in intregime, se dadusera lupte teribile pentru putere intre grupuri, avusesera loc comploturi si intrigi; si nimic din toate acestea, absolut nimic, nu aparuse in paginile romanelor sau in piesele de teatru. In ele susurau romantic mestecenii, of, mesteacanul meu, alb-alb, era mereu soare.”

Citeste si:  Tratament anti-manelist

Atmosfera discutiilor purtate de studenti este redata extrem de realist, prin crampeie de dialog, prin replici graitoare. Un alt episod ilustrativ pentru spiritul epocii este cel legat de nobelizarea lui Pasternak. Timp de zile intregi, stirea conform careia un scriitor „burghez” a primit premiul Academiei Suedeze a tinut prima pagina a ziarelor, a fost subiectul unor dezbateri interminabile. La radio, se citeau misive de protest venite din toate colturile U.R.S.S-ului, de la studenti pana la muncitori, de la vanatorii de balene pana lucratorii din colhozuri, de lavaduve de razboi la surdomuti. „Mi-am imaginat cu o claritate uluitoare, ce insemna acest colosal mecanism propagandistic. Cum e sa intri in malaxorul lui, sa fii inghitit de vartejul lui. Mi-am inchipuit capul mitologic slav umflandu-si bojocii, in mijlocul stepei nemarginite.”

Intre numeroasele figuri, de diferite orientari politice si literare, se distinge cea a grecului Anteos, o specie mai ciudata de student, care, inainte sa fie poet, fusese luptator. Este una dintre putinele voci oneste cu care naratorul intra in contact, bantuit de un trecut rusinos, de chestiuni legate de credinta, de un trecut dintr-o atmosfera aproape homerica pe care cei doi o impartasesc. Lumea caminului este un univers intreg, miniaturizat, caricaturizat. Astfel „La etajul intai stateau studentii din anii inferiori, cei cu pacate literare nevinovate. La etajul al doilea, criticii literari, dramaturgii oportunisti, cronicarii marilor realizari. Etajul… cercul al treilea: schematicii, lingaii, slavofilii. Cercul al patrulea: femeile, liberalii, dezamagitii socialismului. Cercul al cincilea: detractorii si denuntarii. Cercul al saselea era populat de deznationalizati, cei care-si abandonasera propria limba si scriau in ruseste…” Privirele sunt pline de suspiciuni, vorbele planteaza samanta neincrederii, tradarile pandesc mereu din umbra, cel strain se simte vanat, se simte vulnerabil.

Citeste si:  Divergent. O idee buna prost imbracata

Personajul este mereu apasat de sentimentul de instrainare, de dezradacinare, de izolare. O atmosfera tensionata, viciata de un rau generalizat, dar care nu poate fi numit, incepe sa infesteze mediile in care acesta se misca. Realitatea incepe sa capete contururi halucinante, deformate. Metaforele aceste izolari sunt multiple: instaurarea unei stari de carantine, o minciuna stupida care-l desparte de iubita lui, Lida. Pe cat este de cenusie Moscova, pe atat de vie pare raportarea la vechile legende balcanice. In mod bizar, intr-o scriitura lipsita de inflorituri, cu o poezie retinuta, eleganta, mitul imbogateste textul la nivel epic si ideatic.

In fata zeilor pitici ai stepei, rezista prin epos si prin iubire o flacara, se propaga o unda, un izvor viu. Cineva se incumeta sa ridice lespedea de pe mormant.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.