fbpx

Desprinderea de mine insumi: Detachment

Am inteles de la prima (si singura) recomandare ca e vorba de un film ciudat: Detachment (2011). Pentru mine, filmele ciudate, cele care nu merg pe cai batute, sunt fie bune, fie nescuzabil de proaste. Nu-mi plac pariurile pierdute si nu-mi plac cliseele mizericordioase vandute pe post de revelatii axiologice.

Am cercetat pe imdb.com si am fost aproape convins ca Detachment va fi un film ciudat si prost. Pe imdb, dupa cum stiti, filmele au un rating oficial (7.7 in cazul nostru, deci destul de mare), dar de multe ori se intampla ca acest punctaj sa fie mincinos. Mai e insa si o nota acordata de critici – metascore. Daca acest metascore e suficient de mare, regula e ca filmul merita vazut, chiar daca ratingul principal e mic. Inseamna ca n-a fost pe gustul publicului, dar a prins bine la critici. Detachment avea o situatie inversa: rating mare, metascore mic. Am presupus, deci, ca e o incercare esuata de film „artistic” . Era cat pe ce sa nici nu ma apuc sa-l vad. Am cedat totusi, mi-e prea drag Adrien Brody. Am zis ca merita sa-i acord o sansa si ma felicit ca am facut-o.

Detachment este un film mult peste medie, genul de film care iti pica destul de greu la digestie. Titlul i se explica inca din primele secunde: e un citat din „Nunta” lui Albert Camus: Si niciodata n-am simtit atat de adanc desprinderea de mine insumi si prezenta mea in lume, suna el in traducerea oficiala romaneasca.

Citeste si:  Festivalul JAZZ’N FOISOR incepe duminica

Desprins de el insusi – o non-persoana, cum se defineste la un moment dat – este Henry Barthes (Brody), un profesor de limba engleza obisnuit sa suplineasca prin liceele rau famate din suburbiile new-yorkeze. Tragismul personajului vine din lipsa sa de sentimente, mascata nu de aparenta unui nemernic previzibil, ci de nesfarsita tristete a unui om bland si corect, care si-a pierdut caldura incearcand sa-si pastreze identitatea intr-o lume in care totul este pe dos.

Dar n-o sa scriu prea mult despre felul in care evolueaza firul epic al filmului, pentru a nu va strica vizionarea. Si, de altfel, nu povestea e punctul sau forte. Farmecul actiunii – daca exista – e in non-actiune, in gandurile si in replicile dintre scene.

Duritatea vine din planul secundar al actiunii, din mediul in care ea are loc: lumea liceului, situatia educatiei contemporane. Aici, scenaristul Carl Lund a simtit nevoia sa „faca diferenta”, ca sa citez una din obsesiile personajului principal. E de parca Lund ar fi avut la indemana doar primul vers al lui Bacovia: Liceu, cimitir al tineretii mele, insa a ajuns la aceasta concluzie exact pe drumul opus. High-school-ul american nu reuseste sa-si atinga scopul, el produce ratati pe banda rulanta. Dar asta se intampla nu din cauza „pedantilor profesori si a examenelor grele”, ci dimpotriva. E atat de multa libertate si nonsalanta in mediul scolar incat elevii si parintii lor au pierdut orice urma de respect pentru educatie. Nu mai sunt vremurile in care scoala sa se impuna in defavoarea cartierului, ca in perioada postbelica. Nici macar nu mai avem de-a face cu doua lumi incapabile sa comunice, ca in anii ’90. Acum, rolurile sunt inverse: cartierul isi impune regulile in scoala, iar rezultatul este absolut infiorator.

Citeste si:  Prea sexy pentru locul de munca

Nu stiu cat de realista este viziunea, n-am fost in New York si nu pot sa-mi dau cu parerea. Dar pentru cineva care se mai uita din cand in cand la televizor (sau pe youtube), ca sa vada cum decurge o ora de curs intr-un liceu romanesc de provincie, situatia mi se pare nu doar posibila, ci si probabila. Profesori care nu pot (si uneori nici nu vor) decat sa-si priveasca elevii distrugandu-si vietile – iata o imagine verosimila atat la noi, cat si in tara tuturor posibilitatilor.

Citeste si:  Dezvoltarea profesionala

Pe fateta acesta, filmul contine cateva replici deosebit de dure si de dureroase, atat la adresa elevilor, cat si la adresa parintilor. Scenaristul si regizorul par convinsi ca politica de educatie ultra-liberalizata va esua cel putin la fel de usturator precum metoda educatiei rigide, nevocationale. Prea multa libertate strica – asta ar fi, pe undeva, mesajul. Sunt replici care nu se incadreaza deloc in conceptul de „corectitudine politica”, la care americanii se inchina ca la sfintele moaste.

Si pot presupune ca de aici se trage nota mica acordata filmului de catre critici. Criticilor de arta, am observat, le place ca lucrurile sa fie corecte din punct de vedere politic, sa nu depaseasca masura. „Radem, glumim, dar nu parasim incinta!”, era poanta unui banc cu un gropar si un schelet pus pe fuga. „Radem, glumim, dar sa nu ne detasam prea tare!”, as spune eu, cu gandul la Detachment si la nuvela lui Edgar Allan Poe, „Prabusirea Casei Usher”. Care-i legatura? Veti afla daca vedeti filmul.

Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.