fbpx

Django dezlantuit, Tarantino dezlanat, Mihai descumpanit

Unele filme imi aduc aminte de un scheci vechi cu Nea Marin, care, terminand prea repede treaba la oras, ajunge la cinematograf. „Dintr-o tarla iesira zece, din alta tarla iesira zece, pif-paf din pistoale, 18 murira, doi scapara…”, povesteste Nea Marin. E un western, de buna seama. Filmul are efecte secundare asupra taranului de Bailesti, care e nelamurit saptamani intregi dupa vizionare: „Pai, bine, ba, fratilor, cum vine asta? Pif-paf, din pistoale… Du tu caii acasa… Da-mi un rachiu… Muierea mea ia-o tu… Da’ al porumb, al cui o fi al porumb, ma? Cin’ l-o-ngriji, cin’ l-o prasi, cin’ l-o culege, ca-l calcau cu caii-n picioare…”

Django Unchained e unul dintre aceste filme.

Daca n-as sti o sumedenie de oameni extaziati din pricina sa, daca n-as vedea nota obeza de pe imdb, as spune fara bataie de capul ca filmul nu e prost, dar e slab. Pe cand asa, trebuie sa fiu atent cu mine insumi. Stiti cum e: cand zece oameni iti spun ca esti beat, ar fi bine sa te duci sa te culci.

Citeste si:  Liam se insoara

Momentan, sunt in pozitia lui Nea Marin: pai bine, fratilor, cum vine asta?

Deci avem un Django, cu D mut, sclav fugit si rascumparat, care invata peste noapte sa citeasca, sa traga cu pistolul si sa foloseasca dinamita. Nevasta-sa e si ea speciala, arata bine, rezista la biciuire si stie germana (acuma, cine a fost fan Huckleberry Finn sau 50 Cent stie ca sclavii in SUA anilor 1860 nu rupeau bine nici engleza). Eliberatorul lui Django, neamtul King (?!? – daca Kaiser Chiefs sunt englezi, pot si nemtii sa fie Kings, nu?) n-are probleme sa fie vanator de recompense si nici nu-i tremura glasul cand e tintit de 100 de pusti, nu se ofuscheaza cand vede negri omorandu-se cu bataia sau mancati de caini, insa se pierde cu firea cand e vorba cu un proprietar de sclavi. Care proprietar de sclavi (da’ bumbacul, al cui o fi bumbacul?) e francofon cam ca romanii – adica nu vorbeste franceza – si are un viciu: ii plac luptele Mandingo. Eu am alt viciu: caut pe google. De unde aflu ca luptele Mandingo nu exista, dupa cum nu au existat vreodata. Descumpanire.

Citeste si:  Goran Bregovic la Bucuresti: Rona Hartner & The Zuralia Orchestra si Provincialii, invitatii speciali ai artistului

Bine, la drept vorbind, tot filmul pleaca de la premisa ca Django, in loc sa mearga el fain-frumos, ca la mall, cu 500 de dolari in buzunar, si sa-si rascumpere toata nevasta, are nevoie de o mare cacealma eliberatoare. Planul e soldat, cum ar recita prompteristele, cu multe pierderi de vieti omenesti – 18 murira, doi scapara, tot ca pe vremea lui Nea Marin. Premisa asta e atat de fortata, incat ma face sa-mi fie dor de filmele cu asteroizi gonind spre Terra.

Un film construit pe o asa coloana vertebrala e un fel de colac de salvare dezumflat.

Citeste si:  Horoscopul saptamanii 15-21 septembrie

Si-atunci, cum se explica, printre atatea carpeli si improvizatii, succesul? Evident, reteta magica: violenta gratuita plus dorinta de razbunare. Ca un titlu in Can-Can: Ce ti-a mai placut razbunarea, cinefilule!

Acum, trebuie sa intelegeti ca nu puteam fi dezamagit fara sa ma fi amagit inainte. Critica mea se datoreaza si asteptarilor ridicate pe care le aveam de un film de Oscar, in general, si de la un film de Tarantino, in particular. Am crescut cu Pulp Fiction in minte si ma intristeaza sa-l vad pe Tarantino incepand sa faca filme doar pentru bani, multi bani. Altminteri, daca n-aveti pretentii mari, filmul e bun. Pe-acolo, prin zona filmelor cu Chuck Norris sau Dolph Lundgreen.

O singura chestie e cu adevarat misto in Django: muzica. Pentru ca sunt multe piese din spaghetti-westernurile anilor ’60-’70, scrise de Ennio Morricone, de-aia.

9 Comentarii
  1. Lol. Mi se pare aproape amuzant sa ii reclami lui Tarantino violenta gratuita. Pai, asta e unul dintre \”secretele\” lui. Si in Pulp Fiction tot gratuita era.

    Numai ca ti-o afiseaza ca atare, zdrang cu ea pe masa, nu o impacheteaza. Tu n-ai vazut cum filmeaza? Sar matele din aia de zici ca i-a strapuns un buzdugan rotativ, nu un glont.

    Si n-as zice nici ca Django nu e ofuscat cand vede negrii omorandu-se intre ei sau cand sunt mancati de caini. Personajul e clar tulburat atunci, dar na, trebuie sa inghita in sec pentru a nu-si da in vileag acoperirea.

    Iar legat de faza ca nu e credibil faptul ca o sclava vorbea germana sau ca n-ar fi existat niste lupte numite mandingo, la fel ai putea spune ca abia dupa Razboiul Civil a aparut Ku Klux Klan. Ideea e ca pe Tarantino il doare undeva de acuratetea istorica. Parca Inglorious Bastards era credibil. 😀

    Ah, a nu se intelege ca m-a extaziat filmul. Doar ca ce ai subliniat tu aici mi se par false puncte slabe.

  2. Irina, n-am nimic cu violenţa gratuită, dar să mai ramână un pic de film şi pe lânga ea. O întorsătură de situaţie, oleacă de imprevizibil, nişte umor – cum era Tarantino pe vremuri:)

    Pe urmă, de neamţul King ziceam eu că e neverosimil când clachează, nu de Django. Dar nu contează care din ei, e şi ăsta un tipar în filmele lui Tarantino, tipul care cedează nervos, dar pe mine m-a dezamăgit lipsa de tensiune din momentul premergător. În fine.

    Iar acurateţea istorica n-are-a face cu verosimilitatea. Sigur că nu e documentar, cum nici Inglorious n-a fost film istoric, dar pe principiul ăsta, putea să-l pună pe Django direct pe motoretă şi să-i dea un iPhone. Inglorious Bastards a fost verosimil. Pulp Fiction a fost verosimil. Kill Bill a fost verosimil, chiar daca era fantezist. Django nu e.

    P.S. Eu am scris de ce nu mi-a plăcut mie filmul, nu pot să fie \”false puncte slabe\”, pentru că sunt personale:) Ar fi fost false doar daca aş fi minţit…

  3. Da, Tarantino n-a \”surprins\” de data asta. Parca a facut un exercitiu de rutina.

    Dar nu pentru ca o sclava care vorbeste germana nu e verosimila. Caci e.
    Ce e asa greu de inghitit la varianta cu stapana nemtoaica ce-si invata sclava limba? Absolut nimic. Nu e niciun \”iphone\” aici. Plus ca se insista mult asupra diferentei intre sclavii de camp si cei de casa.

    La asta m-am referit cand am pomenit \”false puncte slabe\”.

  4. Apropo de asta: am uitat să scriu că Tarantino e glumeţ şi îi pune Brunhildei din Cântecul Nibelungilor mătura în mână, transformând-o în Broomhilda. Halal profă de germană trebui să fi avut săraca negresă, dacă nici numele nu i l-a scris ca lumea… Îţi dai seama că generaţii de americani de acum înainte vor fi convinşi că
    Siegfried Broomhilde
    sitting in a tree
    K-I-S-S-I-N-G
    ?

    Nu ştiu, Irina, e ok ca o sclavă să vorbească germana. Dar nu în acelaşi film în care lumea se uită mirată la un negru călare.

  5. Jesus, Mihai. Cam scortos cu un regizor asa ludic.

    Iar Broomhilda e numele unor comicsuri destul de populare prin State. Da, e o ironizare a Brunhildei originale. Deci, matura fusese pusa dinainte.

    Asadar, nu te ingrijora pentru publicul american. Mai mult ca sigur, ei au prins poanta.

  6. Si ca sa lamurim si numele „von Shaft”. Shaft e un politist negru de prin niste filme ale anilor ’70. Asa zisele „blaxploitation movies”.

    E amuzant cum ajung sa apar Django cand nu m-am omorat dupa el.

    In fine, mie mi s-au parut amuzante numele si umorul de limbaj in general. Desuetul formularilor lui King, numele Broomhildei, combinate cu snobismul lui Candie (francofil care nu vorbea franceza, dupa cum ai spus si tu).

Lasă un răspuns la Irina Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.