Asteptam sa vad ecranizarea romanului Extremely Loud and Incredibly Close al lui Jonathan Safran Foer de ceva timp. V-am si povestit cate ceva despre carte aici. Va spuneam inca de atunci de vizibilele calitati cinematografice ale romanului, ceea ce ar fi fost de natura sa usureze munca scenaristului atunci cand s-a trecut la adaptare. Cand a venit si anuntul ca Stephen Daldry (caruia i-am admirat pana la ultimele cadre peliculele „The Hours” si „The Reader”), iarasi m-am bucurat. Eric Roth nu este nici el un necunoscut, semnand scenariul pentru „Forrest Gump” si „The Curious Case of Benjamin Button”.
Nu sunt naiva. Stiu ca este imposibil de transpus bogatia de nuante a unei carti in film. Ma asteptam insa la un alt tip de „recompense”. Acestea nu au venit. Filmul respecta conventia cartii si face protagonist din Oskar, un copil de 9 ani, care se confrunta cu o tragedie teribila: isi pierde tatal in atentatele de la 11 septembrie. Modul in care o face este insa unul special: durerea si furia devin motorul intern, combustibilul unei cautari despre care crede ca i-a fost incredintata de tatal sau. O cautare care face ca firul dramei sa se intinda pe cuprinsului intregului New York, legandu-l pe Oskar de povestile, mai vesele sau mai triste, ale altor oameni si facandu-l sa iasa dintr-un fel de autism, dar mai ales mentinand vie relatia cu tatal mort. Oskar are o cheie si trebuie sa descopere usa pe care o deschide. Suna frumos, suna a realism magic.
Dar tot Oskar are o mama pentru care nutreste sentimente amestecate care rabufnesc din cand in cand. O bunica ce are un trecut intunecat si locuieste chiar vis-a-vis, comunicand cu nepotul prin walkie talkie. Niste mesaje pe care le ascunde de restul lumii. Rani pe care si le provoaca singur. Uneori, devine usor sociopat, e agresiv, insistent si sufera de tot felul de fobii. Insuportabil pentru altii. Explicatia ar consta in faptul ca e suspect de sindromul Asperger.
Ok. Avem toate ingredientele pentru o poveste degraba storcatoare de lacrimi: un copil care frizeaza geniul, un tata ca din cartile de colorat, mort intr-o tragedie, oameni care imbratiseaza din senin, un batran cu parul alb care refuza sa vorbeasca, alegand sa comunice exclusiv prin intermediul unui carnetel pe care noteaza ce are de spus, o mama-sotie indurerata, care nu-si neglijeaza copilul, veghind neintrerupt asupra lui, o bunica aspra si tacuta, dar iubitoare. Totusi, ceva nu functioneaza. Sa fie cantitatea de zahar prea mare?
Jocul actorilor este impecabil. Practic, filmul sta pe umerii copilului Thomas Horn, care interpreteaza un rol deloc facil. Era si firesc, de altfel, avem de-a face cu istoria unui baietel care si-a pierdut tatal, deci partitura principala trebuie sa-i apartina. Preferatul meu ramane Max von Sydow, cel care il joaca pe bunicul ce a mutit voluntar. Mi-a parut rau de faptul ca Stephen Daldry s-a oprit asa de putin asupra povestii acestuia, ar fi meritat mai multa atentie trecutul sau. Nici Sandra Bullock nu e rea desi niciodata nu mi-a dat prea multi fiori talentul ei actoricesc, iar Viola Davis da viata unui personaj secundar agreabil. Montajul, imaginile sunt de vis, culori calde, detalii care vrajesc. Si totusi… Ce ar mai ramane? Scenariul si regia. Cu toate ingredientele extrem de aratoase, rezultatul e unul… monoton. Povestea nu m-a prins desi avea toate ingredientele sa ma faca sa vars lacrimi de crocodil. Nu m-a facut sa cred o clipa in cautarea lui Oskar. Si nu pentru ca Stephen Daldry si-ar fi pierdut talentele de „manipulator”. Ci poate pentru ca sforile sunt mult prea vizibile. Poate ca ar fi trebuit sa-si aminteasca o regula deja banala: uneori, less is more. Chiar si in filme.
mi s\’a parut un film placut si\’n acelasi timp extraordinar.chiar isi merita nominalizarea desi toata lumea l\’a criticat ca fiind cel mai prost dintre toate,pacat.nu se mai pune accentul pe valoarea artistica de mult la oscar.
Placut mi s-a parut si mie. Extraordinar, nu prea. 🙂
Chiar cred ca The Artist si-a meritat locul la Oscar.