Femeile in lume: vanatoare de vrajitoare in Tanzania

Traducere dupa Johann Hari, The Independent

In Africa, s-a declarat razboi femeilor. Doar ca noi refuzam sa le auzim strigatele. In ultimele doua saptamani, am calatorit in lumea secreta care mutileaza mii de femei africane, la inceputul si la sfarsitul vietii lor. Fetitelor li se ciopartesc organele genitale pentru a le distruge sexul „murdar” si a le pastra „puritatea”. Batranele sunt macelarite, pur si simplu, pana la moarte, fiind considerate vrajitoare si invinovatite pentru fiecare virus si fiecare boala care strabate savana.

Calatoresc cu masina prin tara „vrajitoarelor”, catre locul unde a avut loc ultima linsare. Pentru a ajunge in satul Kagaya, urmez singurul drum asfaltat care strabate provincia Sukumaland din nordul Tanzaniei. Ghidul meu stie care dintre drumurile laterale, prafuite si murdare, duce in Kagaya. Parasim soseaua si ne continuam drumul prin savana.

Toata lumea din Kagaya stie unde a fost ultima vanatoare. „Acolo, in casa aia”, imi spun. In fata casei – o cladire mica, din caramida rosie, cu doua camere goale – stau 11 persoane. Cateva fetite curata cartofi. Un alt copil se joaca langa un batran cu picior de lemn. Un grup de femei plang si dau din cap pentru ca petele de sange nu se mai iau.

Sunt uimiti de sosirea unui muzungu (barbat alb) si nu prea vor sa vorbeasca. Dar, incet, incet, incep sa-si spuna povestea. Acum doua zile, Shikalile Msaji, o femeie de optzeci si ceva de ani, era in casa, avand grija de nepoata ei de opt ani. Toata ziua muncise campul din spatele casei si facuse mancare. Dar la ora sase seara – cand este intuneric bezna aici, singura lumina vine de la luna – au aparut trei barbati ciudati.

„Ai sa mori, babo!” au spus ei dupa ce au distrus usa casei cu un bolovan. Nepoata a fugit in camera de alaturi. „Sa stai acolo si sa taci, altfel mori si tu!” i-au strigat barbatii. Apoi au inceput sa o loveasca pe batrana cu cutitele in cap si au incercat sa-i taie mainile – ceea ce sugereaza ca era o vanatoare de vrajitoare. Fetita s-a ascuns in camera alaturata pana dimineata, cand a fugit sa ceara ajutor. Era prea tarziu. Peretii camerei si scaunelul de lemn pe care a stat Shikalile in ultimele ei clipe de viata, sunt inca patate de sange. Familia ei, care s-a strans aici pentru inmormantare, trebuie sa doarma in acea camera. Nu au unde altundeva sa stea pana cand se intorc in satele lor.

Matseo, fiul cel mai mic al lui Shikalile, se plimba de colo-colo mut de uimire. „Mama mea era o femeie buna. Nu stiu de ce cred oamenii ca era vrajitoare. Nu era.”, mormaie el, lasand capul in jos. Un vecin isi da cu parerea: „Nepotii ei erau bolnavi si aveau febra in ultima vreme. Nu se simteau bine deloc. Poate ca au dat vina pe ea. Poate au crezut ca ea le-a facut vraji”. Alti oameni adunati aici cred ca tocmai copiii batranei au folosit acuzatia de vrajitorie ca scuza pentru a scapa de ea si a cere mostenirea. Satenii au cerut sa fie arestati si fata cea mai mare a fost luata la politie. Dar nimeni nu le da detalii. Shikalile a fost ingropata in spatele casei, in campul de porumb pe care l-a plantat. Familia tot alunga un caine care incearca sa sape in mormant.

In Sukumaland, masacrul varjitoarelor este un eveniment zilnic. Victimele sunt aproape intotdeauna femei batrane, care traiesc singure. Aceste femei sunt considerate, aici, ciudatenii infricosatoare pentru ca au un pic de independenta financiara care le este interzisa altor femei. Acest fenomen trebuie oprit. „Bineinteles ca vrajitoarele trebuie sa moara”, spune Emanuel Swayer, „Doar sunt vrajitoare”. Acum suntem intr-un orasel apropiat, Nasa-Gin, langa casa lui Emanuel, considerat un expert local in materie de vrajitoare si vanatoarea lor.

„Vrajitoarele sunt persoane care folosesc puterea strabunilor pentru a face rau altora”, explica el ironic. Majoritatea oamenilor de aici considera ca exista doua taramuri: acela fizic, pe care putem sa-l vedem si unul invizibil, locuit de spiritele strabunilor, care ne vegheaza permanent. Oricine poate cere ajutorul strabunilor daca le ofera jertfe, dar numai vrajitoarele se folosesc de ei pentru a face rau. „Cel mai rau lucru legat de vrajitoare, este ca te omoara imediat daca faci o greseala cat de mica”, spune Emanuel. „Asa a patit bunicul meu. I-a intrat un ghimpe in mana si a doua zi a murit. Cum poate un ghimpe sa omoare pe cineva? Sigur a suparat vreo vrajitoare! La fel a patit si tata. Era un om sanatos la cap. Dar cineva i-a facut vraji si a innebunit si a disparut si nu l-am mai vazut de atunci”.

Dar cea mai crunta fapta a vrajitoarelor in razboiul lor cu Emanuel a fost aceea de a-l omora pe Yusuf, baietelul lui. „A facut o diaree grava si a murit”, spune el, „Dar vrajitoarele au fost de vina. Bineinteles ca ele neaga, dar ele au fost. Demult, in 1984, Tsungu-Tsungu (un grup de justitiari locali) au prins niste vrajitoare si ele au recunoscut. Au spus ca e adevarat, ca asta fac ele”.

Pe masura ce vorbesc cu acesti oameni, incep sa inteleg ce se intampla. In aceasta lume saraca, bantuita de seceta, moartea este o amenintare continua, gata oricand sa loveasca. Dar oamenii nu pot accepta ca viata este trecatoare si fragila, ca un lucru atat de neinsemnat ca un ghimpe sau o diaree ii poate omori atat de repede. Intr-un mod foarte ciudat, le este mai usor sa-si imagineze ca se afla intr-un razboi permanent cu raul, reprezentat de batranele din jur. Astfel, durerea are un sens si poate fi ucisa. O vrajitoare este moartea in carne si oase – si cine nu viseaza sa poata ucide moartea insasi ?

Pe inserat, barbatii beau bere si vorbesc despre vrajitoare. Incep sa inteleg ca si-au construit fantezii elaborate, ca sa poata crede ei insisi in ceea ce fac. Bobu Masha, un fermier durduliu de 39 de ani, imi spune: „Vrajitoarele sunt un mare pericol. Pot sa te omoare. Stiu pentru ca am luat parte la ritualurile lor.” Imi povesteste ca intr-o noapte, cand avea 14 ani, matusa lui l-a trezit din somn si i-a spus ca e vrajitoare. „Mi-a zis sa ma duc cu ea intr-un loc care era la opt kilometri departare. I-am spus ca nu pot sa merg pe jos pana acolo. Atunci ea a facut o vraja si a aparut o hiena pe care am incalecat-o si am ajuns foarte repede. M-a dus la o intalnire a vrajitoarelor, unde isi planifica ele vrajile. Am vazut oameni care dansau goi. Erau acolo oameni care murisera cu multi ani in urma, dansau si petreceau. Asta am vazut”. Minte in mod constient ? Sau s-a convins cumva ca visul lui sau halucinatia lui este adevarata ca sa dea un sens luptei pe care o duce? „Exista o substanta speciala cu care iti dai la ochi si poti sa vezi vrajitoarele”, imi spune Bobu. „Bun, adu-mi si mie sa vad cum e”, ii raspund. „Pai e foarte rara. Nu se gaseste asa usor”.

La cativa kilometri de orasel, am intalnit unul dintre „monstrii” pe care Emanuel ar vrea sa-i omoare. Sato Magdalena Ndela este o batranica sfrijita si cocosata, dar zambeste incurcata cand imi intinde ciotul ramas dintr-o mana, ca sa facem cunostinta. Sta la umbra si mananca din cartofii dulci pe care i-au curatat nepotii. Cu mana care i-a ramas abia mai poate sa tina mancarea, desi ii atarna de incheietura intr-un unghi ciudat si, aparent, dureros. Sato isi aminteste cand au venit sa o omoare. „S-a intamplat noaptea. Am auzit cum au deschis usa fara sa bata. Mi-au pus o lumina in fata. Ma gandeam ce se intampla si ce pot sa fac. Atunci am simtit prima taietura. M-am uitat in jos si mi-am vazut mana taiata de tot. Apoi mi-au taiat si cealalta mana si am vazut-o cum atarna. Apoi am simtit o durere la cap si mi-am pierdut cunostinta”. Tot repeta aceasta parte a povestii, mormaind. Nu-si aminteste cand i s-a zis prima data ca e vrajitoare si nici de ce. Era batrana, era singura si asta le-a fost de ajuns. Fiica ei, Salome Kashilima, hraneste un copil, in coltul camerei. „Mama mea s-a schimbat complet dupa atac. Nu mai poate sa munceasca, nu mai aude si ii e rau tot timpul. Daca aude vreun zgomot noaptea, incepe sa tipe… E pacat, pentru ca era o femeie buna, foarte muncitoare”.

Sato isi da jos basmaua ca sa-mi arate ranile. Capul ii este o cicatrice lunga, iar din ureche n-a ramas decat un ciot rasucit. Din 1995, cand a fost atacata, din ochiul drept ii curg lacrimi sarate si puroi. „Acum nu mai pot sa fac nimic. Nu m-am nascut asa. Nu mai pot sa fac nimic” , spune Sato si ia povestea de la inceput.

Femeile din Sukumaland, inarmate doar cu demnitatea lor, au inceput sa se apere. Juliana Bernard este o femeie miniona de 36 de ani, cu un aer indestructibil. Misiunea ei este aceea de a pune capat vanatorii de vrajitoare. A crescut in Tanzania, calatorind cu parintii ei, tatal- invatator si mama – asistenta medicala. A stiut din instinct ca acuzatiile de vrajitorie erau prostii. De la mama ei, a invatat ca boala este provocata de germeni, si nu de spirite rele. Calatoresc cu ea intr-o duba, care apartine organizatiei la care lucreaza, HelpAge. Mergem in satul in care lucreaza acum, ajutand femeile sa vorbeasca, sa se apere.

„Vanatoarea de vrajitoare este cel mai extrem gest dintre toate gesturile extreme pe care barbatii le fac impotriva femeilor. Aici, femeile fac toata treaba. Ele construiesc case, ele ingrijesc copiii, ele muncesc campul. Muncesc 24 de ore pe zi, dar la sfarsit nu le asteapta nimic. Suntem vazute ca fiind proprietatea barbatilor nostri. Nu avem voie sa luam nicio decizie privind propriile noastre vieti. Nu avem niciun drept, nicio proprietate, niciun cuvant de spus. Vaduvele sunt singura exceptie si de aia sunt vizate. Barbatii dau vina pe noi pentru tot ce e rau. Iar noi nu putem sa ne aparam. Pana la urma, dau vina pe noi pentru boli si pentru moarte.”

Juliana a facut Dreptul in Dar es Salam (capitala Tanzaniei), dar s-a intors aici pentru ca nu putea sa uite femeile batrane care traiau in teroare. „Bineinteles ca am vazut lucruri oribile”, spune ea, „Am vazut sate in care batranele erau macelarite, am vazut picoare de femeie in resturile unui foc. Am vazut o mama si o fiica ciopartite, pentru ca mama era acuzata de vrajitorie si fata a incercat sa o apere. Dar eu cred in aceste femei.”

Cand Juliana a aparut in satele din Sukumaland, explicand ca vrea sa le apere pe cele acuzate de vrajitorie, „toata lumea mi-a spus ca sunt nebuna. Mi-au zis sa nu stau cu vrajitoarele pentru ca o sa ma otraveasca si o sa mor. Dar am mancat cu vrajitoarele si n-am murit. A fost un semn bun”. Planul Julianei si al organizatiei cu care lucra, Maparece (ONG fondat de Comic Relief) , a fost unul simplu: sa le arate oamenilor adevarate cauze ale relelor pentru care le acuzau pe vrajitoare.

Femeile din Sukumaland isi petreceau intreaga viata gatind pe sobe in care ardeau lemne. Zilnic, timp de cateva ore pe zi, le intra fum in ochi, iar pe la 50 de ani, mai toate aveau ochii rosii. Acesta este un semn al vrajitoarelor si cele care au ochii rosii pot oricand sa fie omorate. Asa ca Juliana a inceput cu ceva simplu. Le-a dat femeilor batrane sobe modificate, care scoteau fumul afara, printr-un burlan. Pentru ca nu mai stateau toata ziua in fum, ochii li s-au vindecat si satenii au inceput sa asculte.

De peste cinci ani, Juliana lucreaza in satul Ngwasamba, pe care l-a transformat complet. La intalnirea satenilor, unde toti se strang intr-un cerc larg, un tanar pe nume Bahati Madirisha imi spune: „Inainte, credeam ca femeile batrane sunt rele si le bateam sau faceam orice voiam ca sa le oprim. Dar pe urma Juliana ne-a explicat ca bacteriile si germenii ne imbolnavesc, nu vrajile. Maparece (organizatia Julianei) ne-a dovedit-o. Inainte, cand un copil facea poliomielita, dadeam vina pe vrajitoare si le pedepseam, dar asta nu oprea poliomielita. Apoi am primit vaccinul pentru poliomielita si boala n-a mai aparut. Ne-am dat seama ca medicina moderna functioneaza.” Satenii dau din cap. „Ne-am dat seama ca fusesem pacaliti de vindecatori, care dadeau vina pe vrajitoare”, adauga o femeie.

Cea mai mica scanteie de ratiune poate sa anihileze superstitiile. Lois Mukwiga, o batrana din sat imi spune „Inainte, nu puteai sa dormi noaptea. Asteptai sa intre peste tine in casa si sa te acuze. Vrajitoare. Vrajitoare. Acum putem sa mergem prin sat cand vrem noi, chiar si noaptea tarziu. Acum sunt ca toti ceilalti”. Munca Julianei a cuprins toata provincia Sukumaland, pentru ca cei de la Comic Relief (o organizatie caritabila britanica) i-au dat banii necesari. Au putut sa intervina in guvernul tanzanian, care a inceput sa controleze mai bine asa-zisii vindecatori, care dadeau vina pe vraji pentru toate bolile. Acum toti vindecatorii sunt obligati sa se inregistreze si cine face asemenea acuzatii nu primeste dreptul de a-si practica meseria.

Calatorind din sat in sat, pe unde a lucrat Juliana, intalnim batrane care plang, unele de bucurie, altele dupa prietenele pe care le-au pierdut. Monica Abdell este o batranica imbracata in culori puternice. La intalnirea satenilor, se ridica si spune: „Inainte, femeile nu puteau sa doarma linistite. Traiam in teroare. Nu puteai niciodata sa te linistesti. Mereu te gandeai ca ai putea fi urmatoarea.” Stie asta pentru ca i s-a intamplat si ei.

Monica a fost data afara din casa cand sotul ei si-a gasit o femeie mai tanara. A fost nevoita sa lase copiii cu ei. „A fost cea mai trista zi din viata mea”, spune ea, „Dar aici, copiii apartin barbatilor si femeile n-au niciun drept”. Cand a ajuns in acest sat, era saraca si singura. In curand au aparut zvonurile cum ca ar fi fost vrajitoare. „Nimeni nu-mi spunea nimic in fata, dar strigau cand treceau pe langa casa mea”, spune Monica, „Nu puteam sa inteleg ce au cu mine. Nu facusem nimic rau. Nimeni nu indraznea sa te ajute. Chiar rudele te dadeau afara din casele lor pentru ca se temeau sa nu fie si ele acuzate de vrajitorie”.

Zeci de ani a trait asa. Apoi, intr-o zi, a vazut un biletel prins pe usa scolii. Pe el era numele ei, iar alaturi, un desen cu un cutit si o balta de sange. Scria: „Astea sunt ultimele tale zile. Du-te si sacrifica o capra. Vei muri curand”. Era invinuita de moartea misterioasa a mai multor copii din sat. Enervata, Monica isi sterge o lacrima si spune: „N-am mai mancat nimic. Dupa un timp, nici macar nu-ti mai e foame. Eram speriata. Parca nu mai traim pe lumea asta. Mi-am dat seama ca trebuie sa fug, asa ca am lasat tot ce aveam si am fugit in savana. Dormeam pe jos. Imi era frica sa nu ma omoare vreun sarpe sau alt animal salbatic. Aproape ca am murit de foame. Dar nu te ajuta nimeni. Trebuie sa-ti duci singura crucea”.

Dar intr-o zi, slabita si epuizata, Monica a riscat si s-a intors acasa. Se astepta sa fie omorata, dar cat a stat ea in savana, Juliana fusese in sat. Oamenii i-au batut la usa si i-au explicat ca acum nu o mai cred vrajitoare. La putin timp, cu banii de la Comic Relief i s-a construit o casa si acum are o soba care nu-i mai inroseste ochii. La final adauga: „Iti ramane intiparit in memorie. Sa vezi un bilet cu numele tau, cu un cutit si cu sange… De multe ori in viata, aproape ca am murit de foame, dar de data asta a fost mult mai rau”.

La un an dupa ce s-a intors Monica, doua tinere au sosit in sat. Fusesera in toate satele din zona intreband de ea. Nu-i stiau decat numele. „Cand au ajuns la mine mi-au zis „Monica? Noi suntem fetele tale”. Si m-am gandit ca asa e. Semanau cu mine”. Monica se uita catre savana in care aproape a murit si spune incet: „Daca nu era Maparece, n-as fi trait sa-mi cunosc fetele. Acum as fi moarta, iar oamenii de aici n-ar sti ca nu exista vrajitoare”.