Fetele rele ii fac pe baietii buni sa povesteasca

Ultimul roman, „Ratacirile fetei nesabuite”, al lui Vargas Llosa a aparut la Humanitas, concomitent cu traducerea lui in franceza. Succesul de care s-a bucurat acest autor in Romania a dus la aceasta fericita sincronizare, lucru rar pe piata romaneasca si de neconceput cu autori din alta categorie. Scriitorul si-a exprimat dorinta de a scrie un roman de dragoste si se pare ca a reusit. De aceasta data, nu Istoria cu majuscula ocupa prim-planul, ci istoria unei povesti de dragoste urmarite pe parcursul a patru decenii si pe trei continente. Suna a cinematografie, nu?

Istoria este simpla, firul este usor de urmarit si poate, pana la un punct, sa-l implice pe lector in cele citite. Este acel tip de carte care provoaca exclamatii in timpul lecturarii ei, de genul „Ce tampit!” sau” „Oare ce vede la ea?!”. Este o lectura de o zi si nu pune mari probleme de „digestie”. Povestea este lineara, nu in stilul celor cu care ne-a obisnuit autorul peruan, perspectiva narativa este unica. Titlul insusi ia din greutate. Cuvantul spaniol „travesuras” este mai apropiat de romanestul „nazbatii” decat de „rataciri”, ce contine totusi in semantica sa o nota de tragism.

Ricardo o cunoaste pe Lily inca din adolescenta si viata sa nu va fi decat o asteptare a celei ce-i va rasturna de fiecare data linstea existentei caldute, cu greu obtinute. El este clasicul „baiat bun” si ea, clasica „fata rea”, „nina mala”. Intoarcerile ei se petrec de fiecare data sub alt chip si alt nume si au ca decor o alta capitala a lumii, in compania unui alt partener de viata. Intorsaturile pe care le ia povestea sunt previzibile, dar oare nu sunt asa toate povestile de dragoste? El o primeste mereu, ea il paraseste intotdeauna.

Citeste si:  O noua mami!

Aspiratiile lui sunt modeste si repede atinse: nu-si doreste decat sa traiasca la Paris, bogat sau sarac, orasul este prezent in mintea lui inca din copilarie. In schimb, ea, ce poate fi o veritabila urmasa a Emmei Bovary, vrea „mai mult”, mereu „mai mult”. Si aceasta fara sa citeasca romane cavaleresti. Asta este domeniul pe care se misca sufletul lui Ricardo, a caror panoplie de metafore o si foloseste pentru a-si exprima sentimentele pe care le nutreste pentru micuta chiliana. Or, aceasta discrepanta este cea care ii desparte pe cei doi, el fiind mult prea marunt pentru visul ei de marire, un „pispirica”, dupa cum se exprima Lily.

Ricardo este un mic-burghez traind si parcurgand epoci de rasturnari, de conflicte sociale, fara sa ia parte insa la ele, fara sa adere la niciuna din cauze, desi are prieteni care sunt profund implicati. El nu pleaca sa duca niciun razboi de guerrilla, nu devine nici hippiot in Londra anilor ’70, nici nu militeaza in Parisul anilor ’60. Singurul razboi pe care-l poarta este cel de sub stindardul iubirii- ca sa pastram limbajul dulcegariilor pe care Lily/ Madame Arnoux/ Miss Richardson/ Kuriko i le cere din cand in cand fidelului peruvian.

Citeste si:  Castigatorii Globurilor de Aur

Fata rea, nesabuita, are insa parte de un sfarsit tragic. Nu moare otravita de arsenic, ca eroina flaubertiana, ci de cancer provocat de o rana capatata in urma unor practici sexuale nu tocmai ortodoxe. Deh, scena este alta, nu Franta provinciala a secolului XIX, ci epoca contemporana. Oricum s-ar numi, tot a pedeapsa seamana. Llosa pare a gasi astfel solutia unui happy-end, care sa nu para „chiar” facil, caci Lily moare in bratele lui Ricardito, pispirelul. Acesta ramane in viata doar pentru a „povesti”, pentru a-si asterne istoria in cuvinte, dupa cum ne spune si ultima fraza a romanului. Fata rea i-a dat o tema, un subiect.

De ce ne e mila de Ricardito? Pentru ca pe scena propriei vieti, el nu pare mai mult decat un spectator. El nu provoaca nimic, lui i se intampla toate. Si istoriile personale si cele sociale. Este un antierou.

In ceea ce priveste celelalte personaje ale cartii, acestea apar parca doar pentru conturarea fundalului social si istoric, au chipuri si gesture extreme de previzibile: eroul revolutionar din America de Sud, dornic sa invinga nedreptatea sociala printr-o reeditare a revolutiei cubaneze in Peru, Paul, hipiotul londonez Juan, tatal lui Lily, Arhimede, ce pare desprins din realismul magic, fiind cel care stie sa comunice cu adancurile marine pentru a afla locul optim de constructie a unui dig, unchiul din Lima care-l tine la curent pe Ricardo cu trista istorie a tarii sale natale.

Citeste si:  Care sunt intentiile tale?

De asemenea, cam toate relele si plagile celei de-a doua jumatati a secolului XX sunt prezente in carte: luptele de guerrilla, dictaturile militare, razboiul rece, pana si maladia aceea necunoscuta si infricosatoare numita SIDA, care si rapune unul din personaje.

O nota de artificial mi se pare ca aduce si capitolul despre copilul vietnamez care refuza sa vorbeasca, persistand in mutenie, fara sa existe ratiuni de ordin medical. Si mai artificial mi-a parut faptul ca cea care-l determina sa vorbeasca este tocmai fata nesabuita. Nu inteleg sensul acestui episod. Sa fie oare o incercare de izbavire? O tentativa de a ne arata ca si fetele rele sunt capabile de fapte bune, de atasamente dezinteresate?

Exista si un filon autobiografic. Lima, locul unde debuteaza romanul, este si orasul natal al lui Vargas Llosa. Acesta scrie cu familiaritate despre Paris, Londra si Madrid, caci a trait in toate aceste orase. Profesia de traducator a protagonistului masculin a fost exercitata si de scriitor. Viziunea asupra acestei meserii este interesanta (in acest caz, am mai semnala si cazul romancierului Javier Marias ale carui analize si reflectii asupra profesiei de interpret sunt extrem de originale si redate cu un savuros spirit ludic). Unele dintre ideologiile politice prezentate in carte au intersectat si viata autorului.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.