Fictionalizati, va rog!

Daca sunteti feministe, cartea pe care v-o prezint azi va va enerva teribil. Veti scrasni din dinti si va veti plange de lipsa dreptului la replica, de lipsa respectului intimitatii, de pumnul bagat in gura unei biete femei si de alte lipsuri care va innegureaza in general viata. Cu alte cuvinte, veti fraterniza, veti pune o mana consolatoare pe umarul Luminitei. Eu va rog, doamnelor si domnisoarelor, sa n-o faceti.

Cartea lui Cezar-Paul Badescu readuce in discutie termeni des-vehiculati in presa culturala de azi si din trecutul recent: autofictiune. S-au trezit unii vorbind despre etica, despre estetism, despre pactul cu cititorul, despre autobiografie, fictiune si fictionalizare, despre gradul zero al scriiturii si despre alte concepte care suna fermecator, imbatator, datatoare de polemici si controverse.

De ce e acuzat Cezar Paul- Badescu? Omul a scris o carte. Careia nu i-a dat numele de roman. Si despre care, in prefata, Paul Cernat spune ca e „valorificarea terapeutica a unor experiente traumatizante de viata”. Datele primite par a fi derutante. E aceasta lucrare un document de istorie? Daca autorul afirma ca ii repugna sa inventeze, atunci putem lua de bune cele relatate? Avem dreptul sa ne intrebam „chiar asa au stat lucrurile”? Ce inseamna „a inventa” si ce inseamna „a fictionaliza”?

Poate ca disputa pe care a creat-o in jurul sau acest „roman” (eu ma incapatanez sa-l numesc asa) nu ar fi fost atat de intensa daca autorul ar fi scris, de exemplu, despre legumele de sera si sentimentele pe care i le inspira acestea. Sau despre incalzirea globala. Dar subiectul ales este unul „provocator”. Ni se relateaza povestea unei casnicii si, ulterior, a unui divort.

Citeste si:  Biroul iti reflecta personalitatea

Cei doi se cunosc pe fundalul cenusiu al unui camin din Grozavesti pe vremea studentiei. Si fac cam tot ce facea orice cuplu prin anii ’90. Se duc la mare, practica un amor liber si neincatusat si „discuta” literatura. Asta pana cand o boala misterioasa, o „frica” patologica ce se manifesta monstruos isi scoate capul din ce in ce mai amenintator. De aici incolo, povestea celor doi incepe sa fie un lung periplu in cautarea leacului si nu suntem scutiti de niciun detaliu din simptomatica bolii. Cuplul bate la usa diverselor institutii mai mult sau mai putin abilitate sa le rezolve „cazul”: spitale, psihoterapeuti, escroci de tot felul. Bate pana si la usa cea grea, sfanta si stramta a Bisericii Ortodoxe Romane. Fara succes, insa.

Dupa mine, aici sta puterea cartii: in modul in care expune inutilitatea strigatului lor dupa ajutor, in modul in care sunt descrise urechile surde si ochii orbi ai celor din jur (fie ei medici sau preoti), singuratatea care nu are nimic maret, nimic inaltator, o singuratate intr-un mediu obscur si mediocru, purtata prin orase de provincie cu parinti violenti si probleme de digestie. O singura nedumerire: nu sunt prea clare motivatiile care au stat la transformarea celor doi in niste credinciosi habotnici, oite ce-si manifesta mult prea facil atasamentul fata de turma dogmaticilor ortodoxiei, cu tot hidosul manifestarilor ei autohtone. Oricat de mare ar fi fost problema cu care se confruntau, trecerea in aceasta tabara este cam subreda, avand in vedere mediul din care provin cei doi proaspat- convertiti.

Citeste si:  Whiplash: de la Sundance la Oscar. Favoritul criticilor internationali intra in cinematografele din Romania pe 6 februarie!

Nu prea pare a fi ce va asteptati, nu? „Luminita, mon amour” nu prea seamana cu Hiroshima lui Duras, nu-i asa? Cataclismul de aici nu infloreste cu spectaculosul unei flori atomice. Printre patrafire si rugaciune, printre pietre si puterile lor miraculoase, printre farmacie si fiziologie e cam greu sa regasesti acea poezie cu P mare. Miracolul insa se intampla, caci Cezar Paul- Badescu stie sa fie cutremurator, stie sa te lege de paginile cartii prin umor, cinism si sarcasm, prin trucuri care fac ca divortul de literatura sa nu para deloc plauzibil- literatura poate fi si ASA- , prin prezentarea unor anti-eroi. Nu numai personajul masculin, dar nici cel feminin nu sunt tocmai idealul indragostitilor blonzi si nemuritori. Si sordidul are un gust amar si degaja un fum inecacios, in care sentimentalismele nu prea mai pot respira in voie.

Citeste si:  Spune-mi ce zodie esti ca sa-ti spun cum faci fata despartirilor!

Sigur ca unii cititori (mai degraba cititoare) vor juisa cand vor vedea in ce s-a transformat personajul feminin suferind de la inceput: intr-o femeie glossy, femeie Cosmo. Asta nu ar fi neaparat in neregula. De ce trebuia sa-i dea cuvantul in acel e-mail din final (dupa ce fusese lipsita de el pe parcursul intregii carti), asta mi se pare in neregula si nu-i gasesc justificare. Nu aduce nimic in plus, e o voce falsa, lipsita de carne si de nerv.

In concluzie, nu intereseaza caracterul de „spovedanie”, nu intereseaza daca autorul se confeseaza, inventeaza sau le face pe amandoua. Astfel de alegeri il privesc. De aceea, daca va hotarati sa deschideti aceasta carte, priviti-o din punct de vedere exclusiv literar. Lasati jocul cu identitatile reale, este unul searbad, fara savoare. Nu va mai ganditi la ce publicatie o lucra „Luminita”, daca scrie, daca o face mai bine decat El. Urmariti insa jocul narativ, perspectiva de voci si schimbarile atat de vioaie, de elastice ale discursului. Acolo e partea buna, miezul dulce si cremos.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.