Fii si mame. Evrei si palestinieni

In plin scandal al bentitei tricolore, s-a intamplat sa vad Le fils de l’autre. Materialul contine spoilere, pe care chiar nu le pot evita. Asa ca, daca aveti de gand sa vedeti pelicula, mai bine va opriti aici cu lectura.

Filmul, regizat de Lorraine Levy, sora celebrului romancier Marc Levy, pleaca de la o idee simpla si ridica o problema cat Fasia Gaza de mare. Doua femei nasc in acelasi spital in Haiffa. Una e evreica, cealalta palestinianca. Pentru ca sunt intr-o zona de conflict, bombardamentele din timpul razboiului din Golf nu tineau cont de nasteri, iar spitalul este evacuat. In agitatia specifica, cei doi copii sunt schimbati intre ei. Astfel, evreica ajunge sa creasca un copil cu sange arab si viceversa. Ca si cum nu era de ajuns, sotul ei este colonel in fortele armate israeliene. Adevarul iese la iveala abia cand Joseph, copilul crescut de familia de evrei, urmeaza sa faca stagiul militar – obligatoriu in Israel – si i se fac analizele de sange. Cele doua familii se cunosc, iar cei doi copii incep sa-si puna problema identitatii lor. Cel cu parinti biologici musulmani constata ca, desi traise o viata dupa legea iudaica, rabinul il considera mai putin evreu decat pe celalalt. Iar cel crescut de musulmani, Yacine, se confrunta cu ostilitatea fratelui sau pentru care devine un… ocupant.

Ideea mi se pare una incitanta si provocatoare. Noi ne-am gasit dezbatand cateva ore bune dupa film ce-am face daca ne-am confrunta cu o asemenea situatie. Ce da identitatea cuiva? Sangele sau mediul? Ereditatea sau influenta exterioara? Exista o singura identitate sau mai multe? Joseph se simte inca evreu, vrea sa fie evreu, e tot ce stie, insa o parte a societatii nu-l mai recunoaste ca atare. Pentru parintii care l-au crescut, el ramane acelasi, dar pentru restul lumii, nu. La fel si in cazul lui Yacine, studentul palestinian care urmeaza cursuri de medicina in Paris si viseaza sa deschida o clinica in Cisiordania.

Ok, intriga e una ce pare rupta din telenovele. Am tot auzit de trama copiilor schimbati la nastere, saracul ce ar fi trebuit sa fie bogat si invers. Poate fi destul de greu sa jonglezi cu un cliseu asa greoi. Dar de multe ori viata bate fictiunea, nu? Iar in zonele de conflict, orice se poate intampla. Dincolo de tragediile unor populatii, exista dramele individuale. Confuzia si durerea unor mame. Nu intamplator, ele reusesc sa comunice mai bine decat o fac sotii lor. Dincolo de barierele culturale sau lingvistice, cele doua femei – Orith si Leila – isi gasesc un teren comun. De o parte si de alta a unui zid, doua familii descopera ca au ceva in comun. Zidul incepe sa fie escaladat din ce in ce mai des, frontiera se trece, oamenii incep sa circule si descopera temeri similare.

Scenariul nu merge ca uns, replicile sunt uneori parca prea imbibate in sirop, filmul are si probleme de verosimilitate, faptul ca ambii copii rescriu ceva din povestea parintilor biologici – Joseph mosteneste talentul muzical al tatalui sau musulman, Yacine ajunge si el sa studieze la Paris, precum mama sa evreica, apar si stereotipii precum talentul negustoresc pe care il gasim la Yacine intr-o scena in care il invata pe Joseph talentele vandutului de inghetata pe plaja, cele doua surori care “se conecteaza” imediat prin pasiunea lor comuna pentru… papusile Sophie Marceau, toate acestea va pot ridica sprancenele de cateva ori. Tot atatea pretexte pentru a transmite un unic mesaj: suntem oameni, toti simtim suferinta, hai sa bem o cafea si sa ne intelegem. Clisee? Cu siguranta. Bineinteles, regizoarea evita sa sondeze profunzimile conflictului israelo-palestinian, tinandu-se departe de apele tulburi. Dar si nazuinte veridice, ale umanului din noi.

Ramane un mesaj pozitiv pentru care filmul merita vazut: acela ca oamenii, in pofida circumstantelor dificile, a divizarii, vor gasi un drum comun. Un film dragut, simplist pe alocuri, despre lucruri grele si decizii cumplit de dificile.

Isaac si Ismael privindu-si viitorul in aceeasi oglinda.