Foame si Bolero

Ritornela foamei, roman de J. M. G. Le Clézio, aparut la Polirom, este o carte cum nu credeam ca se mai scriu astazi. O carte care recreeaza, alaturand biografiei fictiunea, o lume disparuta. Romanul se centreaza mai putin pe actiune, pe fir epic, sondand in schimb profunzimile personajelor. Este cartea unei maturizari fortate, a celei in care criticii au identificat-o pe mama scriitorului si care poarta numele de Ethel Brun.

Ethel Brun este urmarita de la varsta copilariei pana la casatorie. Drumul ei trece din mediul unei familii privilegiate social, din inalta burghezie, in saracia si disperarea anilor de razboi. Ethel Brun creste intr-o familie de origine mauritiana, in care orice capata un parfum exotic, o aroma de legenda, in care numele greu de pronuntat sunt la ordinea zilei. Ea devine ecranul pe care se proiecteaza framantarile unei Frante, ale unei clase sociale, ale unei intregi epoci. Le Clézio o transforma pe micuta Ethel in portavocea unor schimbari, a unei furtuni anuntate, dar pe care cei vizati au ignorat-o.

Le Clézio nu respecta cronologia, memoria este una fragmentara, insa tablourile pe care le insira sunt unele reprezentative, unele care surprind esentialul unei epoci, acele fapte, acele gesturi si cuvinte care se dovedesc semnificative. Atunci cand e mica, Ethel se plimba cu straunchiul ei care-i promite realizarea unei case fantastice, numita Casa Mov, cu o arhitectura in stilul celei din Indiile Franceze. Domnul Soliman si prietenia Xeniei, o colega rusoaica, apartinand nobilimii din Sankt-Petersburg, ai carei membri se zbat in saracie in Franta, devin influentele cele mai puternice. Casa Mov se transforma in simbolul unui vis, al unei fantezii nicicand implinite. Primele semne nelinistitoare, primii nori de furtuna apar in timpul reuniunilor organizate de tatal lui Ethel, Alexandre, un om care s-a lansat in afaceri paguboase, care s-a lasat inselat de tot felul de escroci si care va sfarsi prin a ruina intreaga avere a familiei. Prin intermediul dialogurilor diversilor invitati si rude, iau glas o multitudine de pozitii politice, principalele curente de opinie din Franta de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Adolescenta isi noteaza constiincios in jurnal replicile, la inceput pe cele amuzante, poetice, vorbele de duh, apoi, din ce in ce mai dezgustata observa ridicolul, calomniile, jocurile de cuvinte care inceteaza sa mai fie spirituale. Ethel devine un cronicar, un corespondent de la „fata locului”. Mi s-a parut amuzant un episod in care una dintre matusi pronunta Fuhrer ca si cum ar fi vorba de cuvantul frantuzesc „fureur”. Este interesant modul in cei de atunci percepeau pericolul nazismului, lucrurile in care credeau, ororile cu care au fost contemporani si la care au tacut.

Citeste si:  Modalitatea de recompensa influenteaza motivatia

Clasa careia ii apartine familia Brun este una profund inadaptabila. Vechi burghezi, oameni care calatorisera mult, oameni cu un gust pronuntat pentru arta si conversatie, oameni care nu se pot mula noilor tipari, noii ordini sociale. Si de care „ciocoii” profita cu nerusinare. Acesti oameni, aflati in plina deriva, spera ca Hitler ii va salva de bolsevici si de imigrantii veniti din colonii. Lui Le Clézio nu ii este teama sa arate cum antisemitismul exista in Franta dinainte de ocupatia nazista, cum el avea deja radacini adanci in mentalul colectiv, cum burghezii credeau, in mod nerealist, ca Germania nu va risca un nou razboi de teama unei noi infrangeri. Pe langa fundalul social ale carui ecouri ajung sa deterioreze confortul unei familii, in casa Brun exista si alt gen de tensiuni. Tensiuni sentimentale sustinute de conflictul intre doi parinti total incompatibili, zbatandu-se intre adulter si gelozie. Si cu care Ethel trebuie sa se obisnuiasca, pe care trebuie sa le aplaneze.

Citeste si:  De ce ai renuntat la vechiul job?

Foamea lui Le Clézio este una care se intinde pe mai multe planuri: fizic, dar si psihic. Este foamea concreta, care-i facea pe copii sa alerge dupa camioanele pline de soldati americani, eliberatori, in timp ce acestia le aruncau “chewing-gum”, conserve cu carne de vita SPAM sau foamea care-i facea sa mearga la Crucea Rosie de unde primeau laptele praf Carnation. Foamea care-i determina pe locuitorii unei Nise dezolante sa se certe pe coji de legume si sa vaneze pisici. Este insa si foamea degradarii. A pustiului sufletesc al unor oameni care-si vad toate planurile, viata prabusindu-se, naruindu-se sub imperiul unor forte straine, pe care le ignorau si al caror efect nu au fost capabile sa-l prevada, al unei tinere obligate sa se maturizeze, sa stie si sa vada atunci cand ceilalti sunt orbi.

M-a impresionat foarte mult stilul romanului. Le Clézio are rabdare cu timpul nararii, ritmul este unul lent, al adjectivului si mai putin al verbului, pe care putini mai stiu sa-l manuiasca astazi. Simtim in scriitorul francez, nobelizat in 2008, un artist al limbii, inzestrat cu un simt extraordinar al cuvintelor, cu o preocupare constanta pentru sintagma potrivita, sintagma perfecta. Opera lui, desi nu de dimensiuni mari, este cea a unui artizan care-si compune lucrarea ca un muzician, preocupat de armonii, de sincronizari. De altfel, cartea este intesata de referinte la diverse bucati muzicale sau compozitori. Se incheie cu o referire la Bolero-ul lui Ravel, pe care il leaga intr-un mod foarte plastic de acea epoca: „Stiu ce inseamna pentru generatia ei acea fraza repetata, intruna reluata, impusa de ritm si de crescendo. Boleroul nu este o piesa muzicala la fel cu celelalte. Este o profetie. Povesteste istoria unei manii, vorbeste de o foame. Cand ia sfarsit in violenta, tacerea care urmeaza e teribila pentru supravietuitorii nauciti.”, iar atunci cand Ethel contempla dezastrul financiar in care a esuat familia ei, se asaza la pian, in mijlocul portareilor, pentru a interpreta o Nocturna de Chopin: „Era bun-ramasul spus de ea muzicii, tineretii, dragostei, bun-ramasul adresat lui Laurent, Xeniei, domnului Soliman, Casei Mov, tutror lucrurilor pe care le cunoscuse.” Ce mi-a placut in mod deosebit este faptul ca Le Clézio nu exhiba cu violenta ororile unei epoci, nu este tentat de brutalitatea unor tuse care ne-ar putea trezi poate mai usor din apatie. Le Clézio este unul dintre putinii autori contemporani care mai au curajul sa mizeze pe un anumit calm, pe o anumita discretie, in dulcele stil clasic.

Citeste si:  Despre dragoste si demoni sovietici

Cartea nu este ingreunata nici de tonul moralizator pe care tind sa-l capete romanele unde apar cuvinte-povara precum „nazism” sau „evrei”. Le Clézio pare mai preocupat de autentic, de amanuntul veridic decat de adevarul istoric in sine. El nu preda lectii, ci doar scrie aceasta carte „in amintirea unei fete care a fost fara voia ei o eroina la douazeci de ani.”


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.