fbpx

Indragostiti de iubirea vintage, in rama alb-negru

Iarna la Lisabona, aparut la editura Corint, este un roman de dragoste, daca e sa-l incadram intr-o categorie. Asta le va bucura pe unele dintre cititoare, cu siguranta. Dar mai are ceva si de film noir, cu intriga politista. Si de cronica muzicala. Mai exact spus, e vorba de jazz. Povestea pare rupta temporal si singura modalitate de a o plasa istoric este facand apel la contextul muzical. Altfel, personajele lui Antonio Muñoz Molina sunt suspendate intr-un plan atemporal caci putine lucruri vin sa le lege de cele lumesti, politice sau sociale. La senzatia de vag contribuie si naratorul nostru, deloc credibil, mai ales ca in cateva puncte, nefiind el insusi protagonistul povestii, abdica de la rolul sau si astfel ramanem cu niste goluri cu care nu avem ce face. Pe de o parte, in relatare, se bazeaza pe versiunea lui Santiago Biralba, eroul nostru, sau pe intalnirile fugitive cu Lucrecia, eroina povestii de dragoste, pe marturiile altor personaje, iar pe de alta spune pur si simplu ca nu are de unde sti cum s-au intamplat lucrurile. E ca in viata, cu alte cuvinte. Caci care dintre noi se poate lauda ca a fost martorul complet al unei istorii? Vedem doar crampeie, iar ceea ce nu vedem hasuram cu propria noastra imaginatie sau cu propriile noastre asteptari. De multe ori, naratorul fara nume ajunge sa-si identifice vocea cu cea a lui Santiago Biralba in asemenea masura incat nu mai este clar care dintre cei doi “povesteste”. Dialogurile redate nu pot fi altfel decat inventate, presupuse, imaginate din moment ce am exclus varianta naratorului omniscient, care stia fara sa plasmuiasca el insusi nimic, fara sa intervina asupra realitatii.

Citeste si:  Vedete la medic

Iarna la Lisabona nu este numai o carte despre ce a fost, ci si despre ce ar fi putut fi. Este un taram al posibilitatilor, al promisiunilor. Ceea ce frapeaza la ea este gustul pe care ti-l lasa in minte. Desi povestea are multe “curbe”, unele bruste, rasturnari de situatie ca-n cartile politiste, ritmul este mai degraba cumva lent. Se schimba peisajul exterior, dar la nivel de sentimente si stari, lucrurile raman asezate, iar prozatorul nu se grabeste deloc.

Cadrul in care se naste o poveste de dragoste obsesiva este unul urban, iar orele predominante sunt cele ale noptii. Eroii plutesc in ceata cluburilor de jazz, iar istoria lor se tese in fum de tigara si printre pahare de bourbon. Firul epic pare sa cunoasca aceleasi ritmuri repetitive pe care le cunoaste jazzul, povestea nu se desfasoara liniar, ci revine de mai multe in aceleasi locuri sau in aceeasi perioada. Romanul se tese incet, suprapunand mai multe oglinzi narative aceleiasi realitati. Si evident, pentru a intari tenta detectivistica (caci pe langa povestea de dragoste, mai avem si istoria furtului unui tablou de Cezanne), oglinzile falsifica si denatureaza pana catre epilog.

Antonio Muñoz Molina foloseste mult cultura populara, muzica si filmele ce dominau sfarsitul anilor ’70 si inceputul anilor ’80. Romanul a aparut in 1986. Mai mult decat sa foloseasca motive si refrene, aluzii si mentiuni, Antonio Muñoz Molina imprumuta din tehnicile celorlalte arte. Nu te poti abtine sa nu remarci modul in care personajele intra in scena, decorurile atent construite, descrierile minutioase, gesturile cu care isi aprind nenumaratele lor tigari, crimele si evadarile personajelor. Lucrecia poate fi identificata, pana la un punct cu o femme fatale. Biralbo este artistul cu un puternic simt al damnarii, singuraticul si ratacitorul, Toussaint Morton este gangsterul cu ticuri verbale, exprimandu-se intr-un amestec de spaniola si franceza, cu preocupare redusa fata de norme si reguli, “asistenta” sa, Daphne, este femeia de gheata, ale carei replici sunt aproape monosilabice. Pana si viciile au o componenta cinematografica.

Dar personajele nu sunt redate intr-o singura culoare. Cel putin nu protagonistii, pentru ca in opozitie cu ei, baietii “rai” apar ca biete caricaturi. Daca Lucrecia ramane un mister, Santiago devenit Giacomo ne este infatisat in multe umbre, dar tot avem senzatia ca privim o fotografie alb-negru. In cateva randuri, ni se aminteste ca unul dintre lucrurile ce-i leaga pe Lucrecia si pe Biralbo, in pofida anilor pe care ii petrec separati si a distantelor, este gustul lor comun pentru carti si pentru cinematografie, care este privit de Malcolm, sotul Lucreciei, ca ceva elitist, care-i exclude pe ceilalti. Conversatiile lor legate de aceste subiecte sunt vazute de Malcolm ca un limbaj secret, la care el nu are acces si este convins ca Lucrecia l-a parasit pentru carti si filme. Si s-ar putea sa nu fie atat de departe de adevar, pe cat am putea crede.

Citeste si:  Conducerea propriei afaceri

Si aici gasim un alt punct interesant al cartii: povestea de dragoste nu este traita neaparat pe planul realitatii caci cei doi nu petrec mult timp unul cu celalalt, ci mai mult in fictiune. Povestea lor se naste din absenta, iar aceasta absenta este umpluta cu planul ideilor, al culturii in care cei doi se misca. Lisabona insasi este o mare absenta. Aici se afla postmodernismul cartii. Cei doi nu par indragostiti neaparat unul de altul, ci de ideea de Santiago Biralbo, respectiv ideea de Lucrecia. Ei iubesc mai mult imaginea unei iubiri decat iubirea in sine. Iar aceasta imagine se contureaza potrivit propriei conceptii pe care o are fiecare. Atunci cand au ocazia sa-si traiasca efectiv iubirea, sa nu si-o mai imagineze, cei doi se despart. Putinele lor intalniri in realitate au un gust salciu al esecului. Sigur, exista un motiv concret, in plan real, dar acesta pare un simplu pretext.

Departarea da ocazia idealizarii. De aceea, cei doi refuza realitatea, se prefac ca nu o observa, iar obstacolele lor sunt mai mult inventate. “Nu cautam decat lucruri imposibile. Ne scarbea mediocritatea si fericirea celorlalti. De prima oara cand ne-am vazut, ti-am citit in ochi ca mureai de dorinta sa ma saruti.
– Nu ca acum.
– Ma minti. Niciodata nu va putea fi nimic mai bun decat ceea ce am avut atunci.
– Va fi, pentru ca este imposibil.
– Vreau sa ma minti, spuse Biralbo. Sa nu-mi spui niciodata adevarul.”

2 Comentarii
  1. Da, asta era. Tot incercam de cand am terminat cartea sa pun punctul pe ce anume mi-a ramas in cap din povestea asta si era absenta. Multumesc:)

Lasă un răspuns la walkiria Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.