Inventar de mame si fiice bolnave

Unii ar zice despre Insecta lui Claire Castillon ca arata ca o brosurica. De fapt, au si spus-o. Daca ne gandim insa la faptul ca este o carte monotematica, atunci cele 125 de pagini nu vor mai parea atat de putine. Tema este constituita de relatiile dintre mame si fiice, relatii chinuite, tip victima-calau, in care rolurile se inverseaza, cand mama este in postura tortionarului si fiica este cea torturata, cand invers. Sa presupunem ca nu faptul ca avem o singura tema dezvoltata in cele 19 povestiri ar constitui meteahna principala a acestei carti. Ci faptul ca se uzeaza un singur tip de ton, un singur tip de discurs. Nu respingi cartea neaparat din cauza brutalitatii mesajului, a mirosului pestilential pe care lumea si tipul de relatii surprinse il degaja, ci, as zice, eu, din cauza monotoniei.

Toate cele 19 povestiri surprind, in naratiuni la persoana I, tablouri desprinse din relatia fiica-mama, dand cuvantul pe rand celor doua. Exprimarea este simpla, avand ceva din modul de a vorbi al unui copil. Si atunci cand te exprimi ca un copil, cand faci din copil portavocea ta, iti poti permite sa spui lucruri grave, lucruri oribile. Naratoarea se deresponsabilizeaza astfel si, la fel cum nu poti judeca un copil sau o persoana inapoiata mental, n-o poti acuza nici pe ea. Ca cititor, inchei acest pact inconstient inca de la primele fraze. Iti dai seama ca urmeaza o serie de orori, fizice si psihice deopotriva, dar, hei, nu ai catre cine sa indrepti un deget acuzator. De aceea, nu-i pot intelege decat partial pe cei ale caror sensibilitati au fost ranite.

Citeste si:  Incarcator solar, pentru ecologista din tine

Ce anume viciaza relatia, vazuta ca fiind sfanta prin conventie sociala, mama-copil? Orice. Incestul tata-fiica de care mama e constienta, dar pe care il ascunde sub invocarea unor amanunte menite sa redea senzatia de normalitate, fraternizarea excesiva care transforma o mama intr-o adolescenta, cancerul mamei care o exaspereaza si o dezgusta pe fiica, mamele care isi anunta moartea, mama care ii injecteaza urina fiicei in mod repetat, cauzandu-i septicemii, mama care isi sufoca fiica in straturi succesive de protectie, mama care isi umple fiica de rusine in fata colegilor, mama care isi indoapa fiica cu suplimente nutritive si alte „miracole” ale chimiei farmaceutice, fiica ce isi mutileaza mama parasita de sotul-tata, mama care isi ucide una dintre gemene pentru ca „am spus «una»”, fiica ce isi surprinde sotul in plina scena de adulter cu mama. Matricid, infanticid, abandon, de toate. Acesta este domeniul in care pare sa infloreasca imaginatia lui Castillon. Izbandeste cu adevarat sa creeze un inventar al ororilor filiale si materne si cartea creeaza impresia unei fise tehnice, medicale, in care se insira si se exemplifica in mod succint toate complexele si frustrarile care pot lua nastere in mediul familial.

Toate personajele sunt macinate de resentimente, de nevroze, de suferinta. Unele agonizeaza, altele sunt complet indiferente, placide (ca cea care isi abandoneaza bebelusul in spital de dragul unui barbat care nu l-ar fi acceptat), insa toate, fara exceptie, primesc o lectie la sfarsit. Desi drastice, invatamintele nu ajung, de cele mai multe ori, la destinatare, sau primesc descifrari false, sunt imbogatite cu alte valori decat cele reale sau cele previzibile, personajul ramanand in aceiasi parametri ai degradarii, ai dezumanizarii. Exista uneori o geana de lumina aruncata in iadul relatiilor filiale, insa de multe ori se dovedeste a fi iluzorie, o biata nascocire.

Citeste si:  Delta Dunarii - destinatia boema la care ai visat

In acest univers sufocat de o feminitate bolnava, barbatii sunt niste siluete abia schitate. Indiferent ca e vorba de tati sau de soti, ei nu capata consistenta, prezenta lor se ghiceste doar undeva, pierduta intr-un fundal. Nici macar atunci cand par sa devina centrul existentei unei femei, nu ies in prim-plan si nu li se acorda cuvantul. Indiferent de context, asupra lor nu apasa nicio greutate, sunt bieti martori la relatia devoratoare care se perpetueaza intre mame si fiice.

Viziunea pe care Claire Castillon o are asupra maternitatii, chiar si fictiva, este una, s-o recunoastem, in aceeasi masura, inedita si incomoda. Maternitatea, sentimentele filiale sunt, de multe ori, subiecte tabu. Presupunem ca toate mamele isi iubesc fiicele si le taxam aspru pe cele care, prin actiunile lor, dau impresia ca nu se intampla la fel si in cazul lor. Stim, insa cu totii, daca ne supunem unui exercitiu de sinceritate, ca rareori sentimentele au un grad de puritate de suta la suta. De obicei, in orice iubire se amesteca si putina ura, chiar daca aceasta scoate capul doar in momentele tensionate, de exasperare. Castillon generalizeaza in patologic ceea ce constituie, in mod normal, o exceptie, o particularitate. Bineinteles ca exista mereu un risc atunci cand arunci cu noroiul bolii si al dezechilibrului psihic in ceva perceput de ceilalti drept chintesenta de puritate. Insa scriitoarea nu merge mai departe. Sondarea ei pe taramul maternitatii patologice se opreste aici. Nu face observatii de finete, doar proiecteaza o gramada de balegar si apoi fuge. Ca un copil care scoate limba la o inmormantare. Abuzeaza, utilizeaza in exces acest artificiu. Si, stiti cum e, ranirile repetate duc la desensibilizare, la o imunitate capatata in mod fortat. Culegerii ii lipseste tocmai valoarea umana. Povestirile se insira ca prezentarea liricizata a unor studii de caz desprinse din psihopatologie si atat. Lipseste miza. Lipseste acel ceva mai inalt care sa justifice dejectiile de la nivelul primar. 19 e un numar prea mare. Dupa primele 5-6, iti vine sa spui: „Ok, am inteles. Ne-am prins. Am priceput. Mamele si fiicele sunt niste nebune perverse. Si acum?”. Si, din pacate, acum nimic. Castillon se joaca, insa nu fertil. Culegerea ramane un experiment sterp.

Citeste si:  Gimnaste nud din nou

Cartea, odata ce te-ai obisnuit cu continutul, are o „forma” digerabila. Frazele sunt scurte, percutante si, din cand in cand, lui Castillon ii ies niste metafore imprevizibile, ceea ce e placut, mai ales avand in vedere atmosfera atat de sumbra. O mai ajuta si umorul, negru, extrem de negru, dar reconfortant in moduri neasteptate.

A aparut anul trecut, in colectia de la Cotidianul si lectura tarzie nu a facut decat sa-mi confirme primul impuls: prefer sa nu.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.