Istoria revizuita si adaugita

Demonul de Abel Posse, aparut tot la Nemira continua istoria continentului sud-american inceputa in Cainii paradisului. Scriitorul argentinian imbina si aici faptul istoric cu legenda si elementul fantastic, facand abuz de fantezie intr-o proza la fel de luxurianta ca vegetatia din continentul pe care personajele sale il strabat in cele patru secole de istorie comprimate.

Dupa descoperirea Americii perceputa de Columb ca paradis terestru, in Demonul continua prezentarea vicierii si contaminarii acestui spatiu de catre conchistadori. Cel care ne ghideaza in destinul lumii noi este Lope de Aguirre, personaj istoric controversat, care a visat sa cladeasca un nou imperiu, sa cucereasca o lume intreaga, dupa ce a refuzat sa se mai supuna Regelui Spaniei si dupa ce si-a tradat pe rand aliatii. Romanul este impartit in capitole ale caror titluri provin de la cartile de tarot: „Marele arcan: Le jugement des morts”, „Tarot XV: Imparateasa”, „Arcanul Patru: Imparatul” etc.

Ca si Columb din romanul anterior, Lope de Aguirre este un vizionar, un personaj situat la granita umanului, o personalitate puternica insufletita de un ideal imposibil de atins si de voci interioare greu de stins. Aflat in cautarea fabulosului El Dorado, Lope strabate spatii si epoci istorice, masacreaza popoare intregi, isi ucide fiica si consoartele, dusmanii si aliatii, totul pentru a pune bazele Imperiului Marañón.

Intr-un roman ce-si trage seva din realismul magic argentinian, istoria oficiala este abolita, rescrisa, revizuita si adaugita, facandu-se apel din plin la tehnicile postmoderniste. Astfel, crudul conchistador nu moare in 1561 in padurile amazoniene, asa cum ne spun manualele, ci-si continua visul nebun pentru inca patru secole, ajungand sa fie contemporan cu Che Guevara. Acest artificiu ii permite autorului sa parcurga prin ochii lui Lope de Aguirre epoci diferite, sa prezinte intr-un tablou ce se desfasoara pe dimensiuni uriase, marile framantari care au dus la nasterea statelor sud-americane, la progres si decaderi succesive, revolutii si razboaie. Proiectul lui Abel Posse este unul ambitios, insa este dus la bun sfarsit cu brio. Fresca gigantica este una vie, care respira prin toti porii imaginilor si culorilor sale, prin fraze lungi, luxuriante, prin referiri ce depasesc prezentul relatarii, prin parfumul tare al realismului magic, prin descrieri si personaje halucinante.

Citeste si:  Sienna lupta pentru un barbat insurat

Lope de Aguirre si tovarasii sai de arme, un calau, un preot, negri si mulatri, prostituate si un secretar isi duc povestea din jungla amazoniana, in selva si pampas, in munti si delte, intalnind triburi de amerindieni, stiluri si filosofii de viata carora nu se pot adapta. Ajunsi in taramul stapanit de amazoane, gazduiti de acestea, ajung sa vicieze (pentru a cata oara) si acest spatiu. „Albii par incapabili de bucurie”, pare sa fie una dintre concluziile recurente ale cartii. Jalnica armata ajunge sa practice comertul in paradis, sa deschida o carciuma, desi belsugul era o constanta acolo, sa le oblige pe printesele amazoane sa poarte haine, sa-si ascunda trupurile, sa le violeze, desi ele se ofereau, pentru ca nu erau in stare sa fie fericiti („gardieni teribili ai propriei nefericiri”), sa ia fara sa rapeasca, sa primeasca fara sa fure. Din nou, cultura si civilizatia occidentala, cu restrictiile ei si negarea bucuriei, a placerii pure ajung sa intre in conflict cu un alt stil de viata, pe care sunt incapabile sa-l asimileze: „Doar dupa ce au mers trei zile prin acele estuare ingrozitoare, si-a amintit Lope de Aguirre ca in buzunarul hainei de piele avea amuleta de jad a reginei Cuñán. A aruncat-o intr-o balta. De multa vreme invatase ca un conchistador nu trebuie sa care dupa el decat aur si pulbere”.

Ajunsi la Cartagena, sunt uimiti de progresul inregistrat in tehnologia armelor si de faptul ca acum adevarata putere nu se mai afla in mainile razboinicilor, ci in cele ale bancherilor, soldatii se transformasera in birocrati, in functionari. Gasesc aici o Spanie in miniatura, un alt ritm pe care ei nu-l putusera intui in timpul peregrinarilor prin spatiile pustii, prin natura virgina a continentului. Aici, frunzele de tutun sunt trimise la Dunhill Kent Corporation, „agentul unui mare vanzator de sutiene, care, cu simtul ascutit a ceea ce se numea marketing, se gandea la milioanele de sani ale localnicelor”, vasele plecau incarcate cu bogatii pentru a revitaliza sangele european aflat in agonie. De la teroarea Inchizitiei, acum se faceau auzite vocile Iluminismului: „«E crestineste interzis sa omori. Nu putem ucide decat la gramada, sub drapel si in sunetele trompetelor.». Semna un oarecare Voltaire”. Sigur asta nu-i impiedica pe europeni sa trimita un amerindian la universitatile de pe batranul continent pentru „experiente mecaniciste, in scopul demonstrarii unei noi teorii: ca si amerindienii simteau durerea, desi in mai mica masura decat oamenii”. Imperiul Marañón devine o fantasma in fata prezentului economic, iar Aguirre si acolitii sai incep sa capete consistenta unor fantome.

Citeste si:  Vaclav Havel se indoieste ca Milan Kundera a facut un denunt la politia comunista

Proza este, ca si in Cainii Paradisului, intesata cu referiri la istoria contemporana, la opere literare posterioare faptelor relatate intr-o desfasurare de fantezie debordanta, pantagruelica, cu tuse puternice de ironie: „Ai incalcat articolul 12 din Regulation Laws de la Haga”, reproseaza unul dintre personaje; la un congres al amerindienilor din secolul XX, apare si „ultimul mohican (care traia in California dintr-o parte a drepturilor de autor pe care i-o cedau urmasii lui Fenimore Cooper)”, la aceeasi intrunire apar si „unii imputerniciti care zaboveau studiind statistici (forma a retoricii prestigioase si aritmetice) cu o minutiozitate de delegati ai Amnesty International”.

Un alt aspect interesant este acceptiunea termenului de „daimon” pe care o gasim in proza lui Posse. Singurul tovaras permanent al lui Aguirre este o voce interioara, care-l ghideaza si care face parte interioara din spiritul sau. Voce, confundata cu un incub, si care-l face pe preot sa-l supuna pe conchistador unui inutil ritual de exorcizare. De altfel, sensul pe care scriitorul argentinian il confera termenului este mai transparent in spaniola, titlul original al romanului fiind „Daimon”. Pentru greci, daimonii erau fiinte care aveau un statut intermediar, situandu-se intre planul uman si cel al divinitatilor, de multe ori jucand rolul de mesager. In conceptia iudeo-crestina insa, ei erau vazuti ca fiind inferiori omului, apropiati demonicului. Pe filiera socratica si trecand prin conceptia lui Nietzsche, Posse foloseste termenul in opozitie cu traditia crestina. „Vocea”, „Necuratul” ce salasluia in Aguirre este un element instinctual, dionisiac, un adjuvant in procesul de autocunoastere, un catalizator de energie. Daimonul este vazut ca fiind singura posibilitate a omului occidental de a accede la cunoasterea absoluta care, atentie, nu se confunda, fiind chiar opusa, cu bunatatea si mila crestina, ci, din contra, se invecineaza cu o forta creatoare, salvatoare, cu furia dionisiaca. Aceasta forta il face pe Lope de Aguirre sa nu intre in uitarea completa, sa se intoarca mereu, vreme de patru secole, ratacind ca intr-un purgatoriu imaginar, fiind martorul neputincios al istoriei, uitandu-se la prezent ca printr-o fereastra, dar nemaiputand interveni pentru a-i schimba chipul.

Citeste si:  Respectul de sine

In cele din urma, il vedem pe crudul razboinic confundat cu un cersetor, cu un bunic, sfatuit sa se interneze intr-un azil, renascand apoi in urma unei intalniri. Omul care nu pune nicicand capat tradarilor, care nu-si poate afla odihna nici in iubire, nici in ura, care ajunge sa deteste intelepciunea castratoare: „Cacatul asta de inteleciune! Ma cac in Marea Deschidere!”. Metamorfoze succesive, halucinante, iluminari temporare, totul condus cu o mana de maestru, sigura, fara sa dea gres.

Cartea lui Abel Posse este un delir, un delir care inghite istorie, mit, fabulatie, blasfemie, toate condimentate cu umor, sarcasm si erotism. Scriitura nu ranjeste batjocoritor numai in fata conchistadorilor de altadata, ucisi de propriul venin, ci rade de noi toti.
Si urmeaza si partea a treia!


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.