fbpx

Istorie nipona si Kabuki in pasi lenti

Romanul istoric este un gen care a alunecat in ultimele decenii in uitare. Sub imperiul modernismelor, a post-modernismelor, a pastisarilor si re-interpretarilor de tot felul, putini scriitori au mai gasit dispozitia necesara pentru a se apleca asupra trecutului, iar atunci cand au facut-o, au optat pentru mijloace stilistice mai putin conforme cu modelele originale. Scriitoarea japoneza Sawako Ariyoshi, prin romanul Dansatoarea de kabuki, aparut la Humanitas, in colectia Raftul Denisei, face aceasta incursiune in epoca Japoniei feudale, a secolului al XVI-lea si inceputului de secol XVII. Insa, mai mult decat monografia unei epoci, povestea ilustreaza nasterea unei forme de arta, respectiv cea a teatrului Kabuki.

Referitor la romanul in discutie, pot spune ca m-a impresionat mai mult bogatia de informatii decat arta literara in sine, acesteia putandu-i-se gasi chiar numeroase hibe. Perioada in care a aparut teatrul Kabuki era cea premergatoarea unificarii Japoniei, divizata pana atunci in provincii conduse de seniori, samurai si shoguni. Taranimea era supusa unei aspre exploatari, fiind legata de glie si fiindu-i luate inclusiv uneltele agricole de teama unei eventuale transformari a lor in arme si izbucnirea unor rascoale. In timp ce clasele sociale inferioare se zbateau in saracie, nobilii isi construiau palate, iar apetitul lor pentru diversele manifestari artistice si pentru luxul ostentativ era unul ridicat. Suveranul ajuns in fruntea tarii, Hideyoshi, desi provenit din randurile taranimii, impune acesteia legi restrictive si taxe fabulos de mari. Sawako Ariyoshi contureaza o fresca de epoca extrem de amanuntita, avand grija sa ilustreze toate conflictele care animau societatea nipona a acelui secol, chiar si pe cele dintre diversele religii si curente ideologice. Sunt descrise aliante si tradari, istorii de amor si razboaie. In romanul sau, gasim campaniile de cucerire duse de Hideyoshi, chiar cele purtate cu Coreea si China, o procesiune a misionarilor iezuiti, cu descrierea vesmintelor ciudate pe care le purtau (e vorba despre primele contacte dintre japonezi si „barbarii din sud”, cum erau numiti europenii), descrierea vietii diverselor comunitati de baiesi. Tabloul este cu adevarat unul exhaustiv, care abunda in descrieri.

Citeste si:  Horoscopul lunii iunie 2013

Dincolo insa de fundalul istoric, ne este prezentat destinul unei femei si al pasiunii acesteia pentru arta, intr-o lume dominata de barbati. Peste numele lui Okuni, secolele trecute si mentalitatile au facut sa se astearna uitarea, facand-o sa nu ocupe locul cuvenit unei fondatoare, a unei creatoare de geniu. De ce ma refer la mentalitati? Pentru ca incepand cu anul 1629, femeilor le-a fost interzisa practicarea Kabuki. Ca si in teatrul din epoca lui Shakespeare, doar barbatilor le era permis accesul pe scena, ajungand sa interpreteze si rolurile feminine. Interdictia a venit printr-un decret al unui sogun ca urmare a implicarii prostituatelor in practicarea acestui gen de arta care a ajuns sa fie privit, el insusi, ca fiind imoral. Aceasta restrictie a ramas in picioare pana in epoca Meiji, la inceputul secolului XIX. Asa s-a intamplat ca istoria sa uite ca fondatorul acestui gen a fost o femeie. Prin acest roman, se incearca platirea unui tribut bine meritat.

Okuni provenea dintr-o familie saraca, iar primii pasi de dans ii invatase in cadrul templului de pe muntele Izumo. In acele vremuri, dansul si teatrul erau strans legate de manifestarile religioase, de diverse procesiuni organizate cu ocazia sarbatorii florilor de cires sau de prun. Kabuki inseamna in dialectul din Izumo „destrabalata”, dar si „neconventional”, „provocator”. Initial, dansul se practica in cadrul templelor sintoiste, insa in Japonia era frecvent ca un motiv sau o forma de arta sa circule dintr-un spectru religios in altul. Spre deosebire de teatrul No, Kabuki aduce o mai mare libertate in miscari, nefiindu-i specifica rigiditatea. Okuni, impreuna cu prietenele din trupa ei, practicau un gen strans legat de mediul din care proveneau, de natura de acolo, ceea ce ducea la sporirea impresiei de naturalete, de firesc: „Nici ele nu-si dadeau seama de asta. Ajunsesera sa se miste astfel dupa ce scosesera zilnic apa din rau, sarind din piatra-n piatra, fara sa-si ude talpile, si apoi iarasi pe mal. Asadar, fetele exersasera pasii de dans in fiecare dimineata si seara cand mergeau dupa apa”.

Destinul personajelor este unul sinuos, care presupune adaptarea la medii si stari sociale extrem de diferite. In romanul lui Sawako Ariyoshi, omul si viata lui se afla sub permanenta influenta a istoriei, a deciziilor puternicilor zilei. Azi, sunt rasfatatii zeilor, danseaza numai pentru aristocrati, frumusetea si gratia lui Okuni trezesc fascinatie, maine se lupta sa supravietuiasca. Insa, oricat de intense ar fi „turbulentele” din jur, dansatoarea de kabuki stie ca nu-si poate afla implinirea, desavarsirea decat in dans. Impresioneaza lupta pe care o duce cu toate vicisitudinile, nedreptatile pentru a putea dansa. Arta este focul care-i arde in inima, aruncand in plan secund orice alte „flame”. De felul ei, Okuni este o inovatoare. In forma artistica ale carei baze le-a pus, imbina miscari din teatrul No cu dansuri ritualice budiste si cu jocuri de sorginte folclorica. Asta fascineaza la acest dans: impletirea intre traditie si modernitate. Okuni este permanent preocupata de desavarsire, de inovatie, de adaptare la noile cerinte, isi slefuieste mereu gesturile si aspectul fizic si refuza compromisul. De pilda, desi pe scenele din Kyoto si Edo aparuse un instrument nou, extrem de popular, ea refuza sa-l adopte in spectacolele ei pentru simplul motiv ca era utilizat si de prostituatele care incercau sa-si sporeasca popularitatea si sa atraga mai multi clienti interpretand o varianta vulgarizata de kabuki.

Citeste si:  Un nou premiu pentru filmul CEL ALES – Rising Star Award la Vancouver

Cartea, in ciuda dimensiunilor considerabile (in jur de 600 de pagini), se citeste usor daca esti pregatit sa „ingerezi” fluxul de informatii istorice, care nu sunt poate familiare celor mai multi dintre noi. Naratiunea este una clasica, care curge in sens cronologic. Introspectiile nu sunt prea numeroase, metaforele sunt usor descifrabile, poate prea usor. Ca stil, Dansatoarea de kabuki s-ar fi putut poate incadra foarte usor in literatura secolului XIX. Formularile sunt insa adesea saracacioase, vocabularul asemenea, desi aici responsabilitatea s-ar putea sa-i apartina traducatorului. De asemenea, romanului ii lipseste „zvac-ul” pe care un subiect despre o pasiune atat de mare ar fi trebuit sa-l transpuna scriiturii. Personajele par, in ciuda dimensiunilor cartii, abia schitate, le lipseste „carnea” si dramatismul. Desi prezenta multora dintre ele este o constanta pe toata durata cartii, la sfarsit te trezesti nestiind mai nimic despre ele. Sunt relatate mult prea multe scene care nu-si justifica existenta in dezvoltarea ulterioara a povestii, iar multe dintre cele care ar merita atentie sunt expediate rapid. Una peste alta, ramane insa o lucrare de referinta pentru acest gen, cel al romanului istoric. Cu atat mai mult, cu cat avem rareori parte de asemenea subiecte in ultimul timp, literatura fiind centrata mai mult pe dramele prezentului, pe efemerul contemporan, mai mult pe eul interior si mai putin pe lumea din afara lui.

Diferitele forme artistice japoneze au constituit o preocupare constanta in opera romancierei Sawako Ariyoshi. Kabuki nu este prima arta asupra careia se apleaca in fictiunile sale (o facuse si inainte cu volumul „Jiuta”), iar Dansatoarea de kabuki nu este primul roman in care urmareste destinul unei femei remarcabile.

Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.