fbpx

Joi la TIFF

As putea spune ca azi a fost ziua femeii la TIFF, in ceea ce ma priveste. Va asigur ca nu este vorba de nimic premeditat, asa a fost sa fie. Am vizionat filme care surprind aspecte esentiale privind conditia femeii din diverse tari, de cele mai multe ori nu tocmai una ideala.

Primul a fost Copilul din Kabul, o coproductie Franta-Afganistan, in regia lui Barmak Akram. Filmul participa la competitie. Daca va asteptati la ceva care sa aduca poezia pe care am intalnit-o in Vanatorii de zmeie, va aflati foarte departe de adevar. Intriga suna promitator: un bebelus este abandonat de mama lui, o femeie intr-un val albastru care o acopera din cap pana in picioare, intr-un taxi. Iar soferul trebuie sa se descurce. Ceea ce nu este tocmai usor intr-un oras ravasit de razboi, in care urmele bombelor sunt inca vizibile, la fel si saracia lui si in care au loc inca atentate sinucigase. Mai interesanta insa decat povestea in sine este statutul personajelor. Khaled este un barbat frustrat de faptul ca nu are niciun fiu, ci doar patru fiice. Problema paternitatii este adesea ridicata in film. Barbatul afgan trebuie sa-si valideze masculinitatea prin aducerea pe lume a unui mostenitor, a unui copil de sex masculin. Cei ce esueaza sunt ironizati sau compatimiti. Povara cade insa si asupra femeilor, supuse unor presiuni din partea sotului, in primul rand, si a celorlalti membri ai familiei. La masa familiei lui Khaled, fetele tac. Fetele asteapta. Fetele se supun. Iar sotia plange pe ascuns, intr-o casa in care electricitatea nu a ajuns. Ce mi-a zgariat usor urechea au fost dialogurile, cam mustind de clisee si stereotipii. Si cam “tepene”.

Dupa Kabul, a venit randul Istanbulului. My Marlon and Brando (Turcia, regia Huseyin Karabey) imbina umorul cu cele mai mari tristeti din lume. O actrita se indragosteste de barbatul nepotrivit (ea, turcoaica, el kurd) din tara nepotrivita (Irak) in momentul nepotrivit (inceputul ofensivei americane din Irak). Cei doi au petrecut impreuna o perioada scurta de timp, pe platourile de filmare. Filmul ne-o prezinta pe Ayca luptand. Luptand cu granitele, cu institutiile, cu razboaiele pentru a-si regasi iubitul, un fante trecut de prima tinerete care-i trimite scrisori de dragoste “filmate” in care foloseste trucaje ieftine (apare ba in chip de Superman, ba de Saddam alergand in slow motion spre bratele ei). Pelicula surprinde foarte bine conflictul din ea, pendularea intre indoiala si hotararea de a merge mai departe. Ayca nu este o Penelopa asteptandu-l pe Ulise sa revina acasa. Ayca este o Penelopa care pleaca in cautarea lui. Si din Turcia, pentru ca nu poate trece granita cu Irak, la Suleymaniye, ajunge in Iran, la Umriye. Si tot asteapta, cu sufletul agatat de un telefon, in timp ce in fata povestii se ridica obstacole lingvistice, obstacole legate de mentalitati, de obiceiuri, de capcanele unui razboi. Vocea ei se confeseaza adesea si ce mi-a placut a fost faptul ca aceasta pelicula nu se teme de ridicol. Da, oamenii pot fi “dulcegi”, pot folosi rime desuete, dar asta nu le “micsoreaza” sentimentele, nici nu le scade din intensitate. Ayca se plange, Ayca implora, Ayca se vaieta. Ayca se identifica cu o vaduva grasa arzand de dorinta din “Zorba, grecul”. Ayca il identifica pe iubitul ei cu orice. Si, ceea ce este si mai minunat, pe Ayca o simti, cu toata forta si slabiciunea ei.
Nu stiu daca ajuta cu ceva sa va spun ca Ayca Damgaci si Hama Ali Kahn sunt numele reale ale celor care au trait aceasta istorie. O poveste adevarata, asadar.

Citeste si:  Madagascar, locul unde timpul s-a oprit

Ochi negri prezentat in cadrul sectiunii “Ce se intampla, documentarule?” a fost un moment de respiro venit dupa ora pranzului. Filmul este o productie olandeza, regizat de Jan Bosdriesz. Figura centrala este cea a unui cantaret romano-rus, Pyotr Leshchenko, cunoscut in prima jumatate a secolului XX si al carui nume, iertata fie-mi ignoranta, nu il stiam. Surpriza a fost, asadar cu atat mai mare. Leshchenko a indraznit sa cante despre iubire, pasari si flori in niste tari in care se canta doar despre victoriile armatei ruse si despre drumul deschis de Lenin si continuat de Stalin. Pe urmele solistului, olandezul care-l descoperise pe un vechi disc apartinand tatalui sau, ajunge in Romania, la Jilava sau la Bucuresti, unde discuta cu vaduva fiului muzicianului, si la Moscova, unde muzica lui Leshchenko fusese interzisa. Insa punctul forte al documentarului il constituie modul in care o istorie veche de mai bine de o jumatate de secol a unui interpret de tango-uri strain se impleteste cu istoria intima, familiala.

Dupa Ochi negri, a urmat un film danez, Fata-soldat, proiectat in cadrul sectiunii Supernova, in regia lui Annetta K. Olesen. Cu el ne intoarcem in lumea femeilor exploatate, de data aceasta este vorba de traficul de fiinte umane si de prostitutie. Eroina principala, Lotte, este ceea ce s-ar putea numi o femeie puternica. Este un fost soldat. Angajata de tatal sau, dezvolta o relatie foarte deosebita cu o prostituata din Nigeria. Relatia si conflictul lor sunt extrem de vii, au multe urcusuri si coborasuri, cele doua au momente in care comunica foarte bine si nu mai par atat de diferite, dar si clipe in care ceva le scapa mereu in ceea ce o priveste pe cealalta. Regizoarea se multumeste sa arate faptele fara sa intinda insa si un deget acuzator si stie cum sa dozeze reactiile in asa fel incat conflictele sa fie redate realist. Lotte are o relatie complexa nu numai cu Lily, prostituata al carei sofer si bodyguard este, ci si cu tatal sau. Sentimentele lor variaza de la o camaraderie ciudata (“Amandoi suntem duri”) pana la conflictul care se soldeaza cu demascarea ipocriziei paterne.

In fine, ziua s-a incheiat in spaniola. Scurt-metrajul Tropezones (Inghitituri) in regia lui David Macian si Eduardo Molinari este un delir digestiv. Trebuie sa-l vedeti ca sa intelegeti despre ce vorbesc si nu vreau sa divulg modul in care grotescul si organicul ingretosator pot fi amuzante. Ah, si totul este condimentat cu ritmuri de tango!

Citeste si:  Oh, mon Dieu!

Lung-metrajul spaniol al serii a fost Amanecer de un sueno (Treziti din vis), primul film al regizorului Freddy Mas Franqueza, care i-a semnat si scenariul. Intr-un fel, pelicula spune o poveste. Poveste in sensul de fabula, de istorie cu o morala, de felie de viata infrumusetata cu multa blandete si tandrete. Un copil de opt ani, Marcel, este abandonat de mama lui in casa bunicului. Bunic pe care nu-l cunoaste. Cei doi dezvolta o legatura foarte stransa in cadrul pitoresc al unui vechi orasel spaniol. Bunicul isi plange inca sotia, pe Rosario. Marcel isi plange si el mama. Dupa cativa ani, rolurile se inverseaza si Marcel este cel care are grija de un bunic bolnav. Si, cum cercul trebuie sa se inchida, pleaca in cautarea mamei sale. Finalul este cu un mare twist si n-am sa vi-l dezvalui. Filmul este unul “cinstit”, nu apeleaza la artificii, la “sinuozitati” inutile, dar chiar spune o poveste. O poveste frumoasa, emotionanta.

Surprizele nu s-au oprit insa odata cu difuzarea, ci au urmat si dupa. La proiectie, a luat parte regizorul si a raspuns catorva intrebari venite din partea lui Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului, si din partea publicului. In urma acestor intrebari, am aflat ca filmul este unul autobiografic. Freddy Mas Franqueza a afirmat ca in procent de 95 % este realitate. Pe mine personal ma depaseste curajul unora de a se exhiba astfel. Intrebarile “indiscrete” au curs garla (“Mama dvs a vazut filmul?”, “Cum este relatia voastra acum?”, “Ce-ati “schimbat”, “modificat” in film fata de realitate?” etc). Se pare ca filmul a participat la o duzina de festivaluri pana acum si a primit mai multe premii din partea publicului mai ales. Cine stie, poate il va obtine si pe cel de la TIFF, mai ales ca sala parea chiar incantata.

PS 1: Limonada de la Republica este oribila.
PS 2: A vazut cineva microbuzele Nescafe? Eu incep sa ma indoiesc ca exista.

Un comentariu

Lasă un răspuns la walkiria2003 Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.