Please select a featured image for your post
Cum primavara a venit, orasul parca te indeamna la plimbare. Gata cu zilele mohorate, gata cu noroiul care vrand nevrand ti se lipeste de picioare, asa incat nu te poti opri din a rataci prin orasul parca revigorat de prima raza de soare.
Pentru multi poate exercitiul mersului pe jos pare unul desprins din vremuri patriarhale, insa oare am devenit chiar atat de dependenti de vehicule incat am uitat cu desavarsire de ce am inventat cuvantul „plimbare”?
Cu astfel de ganduri am pornit deunazi prin orasul vechi de sute de ani in care locuiesc si de frumusetea caruia parca nu ma satur. Am regasit fete surprinse, copii si batrani, tineri si chiar adulti care, ca si mine, au incercat sa se rupa de ameteala in care au zabovit toata iarna.
Desigur, n-as fi putut incepe periplul prin oras la intamplare, asa incat am apucat prima strada pe care am vazut un fir de iarba. „Verde crud, verde crud” imi sunau in minte versurile asa incat am intrat grabita in parc. Spre marea mea uimire, n-am gasit chiar atat de mult verde pe cat mi-as fi dorit. Am regsit insa mirosul crud al pamantului de-abia iesit de sub zapada, zavantat de adierea primavaratica. Am grabit pasul si am simtit cum insasi vantul e mai cald, cum soarele imi incalzea nu numai fata dar si gandurile. O brusca dorinta de a alerga mi s-a ivit in minte, atat de intensa incat nici macar nu mi-am dat seama cand am si inceput sa cutreier aleile.
Toate erau asa cum le-am lasat in toamna, intortocheate si parca prea mici pentru pasii care-i viziteaza zi de zi. Pe o banca am regsit o figura, desi poate n-o mai vazusem niciodata. Era un batran care isi ascutea mustata incercand sa asculte in acelasi timp vreun oarecare zogomot numai de el perceput. Mi-am amintit cum vara, pierdute prin caldura, zeci de astfel de fete sunt de vazut prin parcuri, citind sau veghindu-si din urma nepotii.
Un sentiment ciudat de primavara trista m-a curpins apoi, caci parcul s-a terminat si am iesit din nou in strada mult prea algomerata pentru oaza mea de tacere. Nu am simtit nici o clipa ca trimpul trecuse. Am luat-o din nou la pas prin oras, am trecut pe langa Universitate si am zambit gandindu-ma ce multa vreme a trecut de cand nu i-am mai trecut pragul, zi de zi, am trecut si de biblioteca de unde abia asteptam sa scap ca sa ma bucur de soare si am ajuns chiar si la vechiul butic unde acelasi anticar te invita sa-i vezi colectia de carti postale, de-abia scoase de prin vreun sertar la librariei.
Orasul mi s-a parut atat de cunoscut, si totusi atat de nou. O noua primavara l-a facut sa arate atat de prietenos incat nu m-am putut abtine din a-l admira, chiar si cand soarele aproape ca apusese.
N-as crede ca sunt insa singura pe care orasul a primit-o cu caldura. La fel ca mine, sute de alti trecatori pareau ca au lasat acasa fata posomorata, macar pentru o zi, ca au uitat de viscoul si de vartejurile vietiilor cotidiene si pentru prima data dupa multa vreme, se bucurau de soare. As spune ca o simpla plimbare la pas..prin oras..ar face pe oricine sa contrazica poetul. Nu e nicicand o “noua primavara, pe vechile dureri”, ci e mereu un soare care te scoate din tristetea iernii si mai ales din amorteala ei.
foarte frumos articolul,felicitari