Midnight in Paris – adevarata comedie romantica

Vi s-a intamplat, cel mai probabil, sa suspinati dupa alte timpuri si alte locuri atunci cand vedeti un film sau cititi o carte. De altfel, la noi cel putin, se poate vorbi despre un adevarat sindrom al nostalgiei dupa anii ’30, de exemplu, cand Romania era “granarul Europei”, Bucurestii se mandreau cu titulatura de Micul Paris si cu o atmosfera cosmopolita, iar generatia de scriitori de atunci ne pare o culme inaccesibila timpurilor recente. Acelasi lucru i se intampla si protagonistului ultimului film al lui Woody Allen, Midnight in Paris.

Filmul este, ati ghicit, despre un cuplu de americani veniti la Paris chiar inainte de preconizata lor casatorie. El este scriitor fara nicio carte publicata, dar, conform logodnicei sale, un autor de succes de scenarii hollywoodiene. Ati ghicit iarasi: el e visator si cu capul in nori, tipul intelectualului framantat, deloc dornic sa se conformeze unei vieti profesionale incununate flasc de un succes facil si putin dornic, de fapt, sa traiasca in Malibu. Ea, ati ghicit din nou, este o blonda superficiala, fosta fetita rasfatata a unui cuplu de republicani bigoti si, spera ea, viitoare sotie rasfatata a unui scenarist hollywoodian de succes. Ca sa intelegeti diferenta dintre cei doi: el viseaza sa se plimbe in ploaie, ei ii repugna “sa se ude”.

Citeste si:  Patinoar in Parcul Kiseleff

La Paris, ca la Paris. Sansonete, cafenele cochete, antichitati la preturi exorbitante, vinuri alese, muzee si Versailles. Intriga apare in momentul in care cei doi dau peste un alt cuplu de americani. El – profesor-invitat la Sorbona, pedant si enervant, sigur pe el, desi nu mereu intemeiat. Ea – stearsa din cap pana in picioare. Evident, intre cei doi masculi se aprinde scanteia incompatibilitatii. Ce sa mai, cei doi se detesta. Si asa ajunge eroul nostru cel molatec sa-si petreaca singur serile in fascinantul Paris intrucat viitoarea sa sotie cedeaza rapid farmecelor statute ale “concurentului”.

Ca sa ma intorc la introducere, asa cum suntem noi sedusi, uneori in necunostinta de cauza, de Bucurestii cu masini de epoca si scriitori adunati ciorchine la Capsa, asa este el vrajit de atmosfera Parisului anilor ’20, de mediul efervescent, de boema tipica acelei perioade. Si ajunge sa-si vada visul cu ochii. Nu v-am spus ca e o comedie fantastica, nu-i asa?

Citeste si:  Spune-mi ce zodie esti ca sa-ti spun ce faceai cu 50 de ani in urma

Asadar, ii cunoaste pe Hemingway – idolul sau in materie de scriitori, Fitzgerald si sotia sa, Zelda, pe Gertrude Stein, pe Dali (interpretat de Adrian Brody), Picasso, Braque, Bunuel, Man Ray, Jacqueline Baker, Cole Porter (ale carui melodii asigura si o buna parte din soundtrack) etc. Ba chiar Gertrude Stein si Hemingway ajung sa-i citeasca romanul si sa-l “consilieze” literar. Pentru mine, cel putin a fost un adevarat festin sa regasesc “stafiile” atator colosi adunate la un loc. Sa-l aud pe “Hemingway” proferandu-si credinta nestramutata in curaj si viziunea dramatica asupra mortii si sexului, mustind de masculinitate, dar puternic parodiat prin declaratiile pline de patos, sa-l vad pe Picasso plin de vanitate si crud cu femeile din jur, pe un Dali in plina obsesie a rinocerilor, pe Zelda apucandu-se si abandonand, pe rand, toate artele, pe Bunuel macinat de ideea incipienta a unui film.

Ca si in “Vicky. Cristina. Barcelona”, Woody Allen se uita la Paris prin lentilele unei frumuseti de tablou, cu nostalgie, dar cumva ironizandu-si propria slabiciune. Evident ca toate imaginile sunt clisee, evident ca filmul ajunge sa semene cu o inlantuire de cadre-carti postale, iar personajele americane au acea fascinatie usor „prafuita” pentru „exoticul european”, iar regizorul nu se fereste sa supraliciteze. Gil (Owen Wilson amintind, ciudat, de rolurile din tinerete ale lui Woody Allen) – scriitorul nostru ajunge sa se indragosteasca de o femeie “de acolo si atunci”, Adriana, fosta metresa a lui Modigliani si a lui Braque, interpretata de superba Marion Cotillard. Numai ca, helas – vorba francezului, este ea insasi o nostalgica. Traind in idealizatii ani ’20, ea suspina dupa Belle Epoque, nemultumita evident de prezent. Si asa ne trezim purtati, ca in tehnicile povestilor in rama, in anii lui Degas, Monet si Van Gogh. Nu intamplator pe afis apare o bucata dintr-un celebru tablou al post-impresionistului.

Citeste si:  Amenintari

Comedie a vietilor posibile, respingere a prezentului si, apoi, reimpacare.

Asta e ceea ce numesc eu comedie romantica. Spumoasa, amuzanta fara “poante” grosiere, fara vulgaritate si excese bahice (apanajul “succeselor” de tip Hangover), desteapta, spirituala.


5 Comentarii
  1. daca nu ai cultura despre tot \”colosii\” aceia, nu intelegi mare lucru din film. Nu prea e un film al zilelor noastre. Se vrea o comedie, dar ca la orice comedie a lui Woody Allen, lipseste practic…comedia. Ala nu e un film cu glume, cu poante. Poate fi USOR romantic, poate boem, dar comedie nu a reusit sa fie. E interesanta ideea filmului, peisajele frantuzesti sunt de exceptie, dar…nu e o comedie romantica si nici nu am reusit sa-l incadrez in vreun gen. In genul Woody Allen poate…

  2. E evident ca fanii Vacanta Mare sau American Pie nu vor intelege mare lucru din el. Se vor intreba intruna \”cine-i ala\”, \”cine-i aia\” si vor rata si poantele neintelegand relatiile dintre personajele evocate.

    Eu chiar am ras. Sa-l vad pe \”Hemingway\” atat de patruns, de batos – a fost un deliciu.

    Iar comediile lui Woody Allen au clar umorul lor. Doar ca e un alt tip de umor decat cel cu care suntem obisnuiti/ bombardati.

    Multi au impresia ca Woody Allen face filme pentru snobi. Nimic mai fals. Filmele lui Allen sunt satirice la adresa snobismului, a asa-ziselor elite.

  3. Buna,
    Si mie mi-a placut acest film, Irina 🙂
    Daca imi permiti, as vrea sa pomenesc de un alt film al lui Woody Allen care mie unul mi-a placut: Whatever Works 🙂

    O seara buna 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.