Miercurea la TIFF

Azi de dimineata am ajuns la TIFF si voi fi trimisul vostru aici, in Cluj-Napoca, pe durata urmatoarelor zile. Am venit inarmata cu pulovere, caci ma speriasera “antemergatorii” mei, dar si cu sandale. Pentru ca eu, oricare ar fi temperatura indicata de aparate si meteorologi, ma incapatanez sa cred ca este vara. In afara de pulovere si sandale, mai am si o mare pofta de filme si de cafea. Filme de toate felurile si din toata lumea. Pentru ca, prin pelicule, orasul asta devine o “toata lumea” in sine.

Primul vizionat astazi a fost un film ceh, The Country Teacher. Pelicula face parte din competitie. Nu tocmai un film comod, desi inceputul te face sa crezi asta. Ce poate parea mai linistitor decat un banal profesor de biologie, venit sa predea intr-un sat din Cehia? Sigur, il suspectezi de la bun inceput (cine mai e atat de inocent incat sa nu?) ca ascunde ceva. Si satenii o fac o data cu noi. Filmul esueaza insa printr-o aglomerare de drame. Profesorul, o mama singura si eroina, o batrana care-si asteapta moartea cu televizorul aprins, un adolescent revoltat fara sa stie exact contra a ce. Si, evident, printr-o rezolvare a lor absolut neverosimila. Si inainte sa-mi sariti in cap, va reamintesc vorba aceea care zice ca realitatea poate fi lipsita de sens, fictiunea insa nu. Eu ader la ea cu toata mintea si ”pohtele” mele de natura estetica. Daca la capitolul rezolvare a intrigii scartaie destul de zgomotos, in schimb mecanismele de creare a unui anumit mediu functioneaza de minune. Mediul rural are farmec, este veridic, nu este impestritat cu prea multe tuse ingrosate inutil (desi unele personaje sunt mult prea reduse la o unica dimensiune) si are ceva scanteieri poetice, pe ici, pe colo.
Ce mi-a placut: o femeie trecuta de prima tinerete pe chipul careia ridurile se asortau de minune cu un zambet de copil si o privire pe cat de amara, pea tat de patrunzatoare. Intelepciunea ei tacuta, care nu a tinut nicio predica.
Ah, un ultim avertisment: daca aveti prieteni homofobi, lasati-i acasa. Si cred ca si pe cei gay ii puteti lasa. The movie makes no justice. Niciuneia dintre categorii.

Citeste si:  Comori disparute (II)

Al doilea film a fost Il Divo al lui Paolo Sorrentino, difuzat in cadrul sectiunii “Figuri politice” si distins la Cannes cu Premiul Special al Juriului. O schimbare de ton brusca din care mi-am revenit abia dupa cateva minute. De la istorii personale, prin fan si prin barci, la istoria mare. Caci Il Divo cuprinde vreo trei decenii din istoria Italiei, adica vreo sapte mandate de prim-ministru ale lui Giulio Andreotti. Figura legendara, controversata, nu tocmai “imaculata”. In cazul in care perioada va pare indepartata, dati-mi voie sa va spun ca numele lui Berlusconi este scapat si el, din cand in cand.
Filmul este fascinant din mai multe aspecte. Care merg de la modul in care este filmat, cadrele centrate pe detalii sau, din contra, vederi panoramice care coboara vertiginos de parca ceva ar veghea acolo sus si ar privi prin obiectivul camerei pana la cinismul fara fisura. Cinismul personajelor lui Sorrentino, in special cel al protagonistului Andreotti, interpretat magistral de Toni Servillo este machiavelic. Este spumos. Andreotti in sine este un spectacol. Itele politicii, modul in care se alege presedintele republicii, aliantele si tradarile, subterfugiile fac din acest film un spectacol extrem de viu. Istoria si politica se imbina cu episoade supra-realiste, absolute grotesti, insa impecabil inserate in corpul filmului. Este cu siguranta un must see. Andreotti este un monstru, o masina, dar este si cel care sustine ca “raspandeste raul pentru a garanta binele” (citat din memorie). Este un om care sufera de migrene infioratoare, cu un aspect fizic fragil, cocosat, este suspectat de o multime de asasinate, dar, indiferent de situatie, vorbeste pe un ton egal, aproape inuman. Andreotti pare o fiinta la granita umanitatii. Trebuie sa vedeti grandoarea la lucru, grandoarea vorbind, grandoarea pasind.
Daca stie cineva cine a semnat coloana sonora, sa ma anunte si pe mine.

Citeste si:  Atitudinea pozitiva in afaceri

Si, in fine, ultimul film al zilei a venit cu o scadere de temperatura. La propriu si la figurat (afara s-a intors ploaia, nu, nu am umbrela). Este vorba de Nord, un film norvegian, prezentat in cadrul competitiei. Este foarte frig in filmul asta. Un personaj apatic, taciturn, suferind de tot felul de angoase si fobii, cutreiera o tara sub zapada pe snow-mobilul sau. Cand acesta se strica, ia schiurile. Merge spre nord unde il asteapta o poveste de iubire neincheiata si un fiu. Ce e foarte interesant e ca nu pare deloc sa se grabeasca. Si in calatoria asta a lui de maturizare, cunoaste oameni si povesti. Care-l intregesc cumva, caci era tare “sarac” inainte. Filmul insenineaza. Are si umor din cand in cand, un umor “light” insa, dar foarte cald, foarte uman. Povestea e liniara, la fel par si personajele. Cam la fel ca peisajele acelea maturate de furtuni de zapada.

Citeste si:  Minte-ma frumos in Centrul Vechi!

La pachet cu Nord, a venit si un scurt-metraj spaniol, Golgota. Nu am prea multe sa va spun. E ceva mai cald in el, dar e degeaba. Are si ceva tente expresioniste, niste peisaje care sugereaza intr-adevar o acuta disperare, dar tot degeaba. Cum zice spaniolul, una mierda, que va!


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.