Mirodenii si existentialism de manual

Se poarta scriitorii din tari exotice. Se poarta scriitura cu mirodenii si mirosuri tari. Se poarta condamnarile sau, in lipsa lor, macar procesele. Daca Orhan Pamuk fusese dat in judecata pentru insulte la adresa statului turc, femeile nu s-au lasat nici ele mai prejos. Elif Shafak a fost si ea trasa la raspundere pentru opiniile pe care personajele ei din „Bastarda Istanbulului”, roman publicat la editura Polirom, le tot afirmau sus si tare. Pana la urma, s-a renuntat la acuzatii din lipsa de probe. Probabil Armanoush, cea mai vocala sustinatoare a ideii ca otomanii s-ar face vinovati de un genocid din respectiva carte, nu a putut fi chemata ca martor in fata instantei.

„Bastarda Istanbulului” este o saga ce relateaza istoria a doua familii: una de armeni, alta de turci. In ceea ce ma priveste, am o simpatie deosebita pentru astfel de carti. Imi plac relatiile dezvoltate de-a lungul a mai multe generatii, recuperarea trecutului de dragul viitorului. Cum ii sta bine unei feministe, cartea ne vorbeste mai mult prin vocea femeilor decat prin cea a barbatilor. Si, „Inshallah”, avem destule femei.

In primul rand, familia turca este formata dintr-o strabunica, o bunica, patru matusi si o fiica. Da, mai exista si un unchi, dar, cum acesta a fugit in America de un presupus blestem ce curma viata fiintelor de sex masculin din aceasta familie de timpuriu, nu prea isi face simtita prezenta. De fapt, figura lui este atat de palida, incat cu greu i se poate conferi un statut de personaj.

In rest, celelalte femei sunt cu adevarat redate in tuse puternice, prea puternice, as putea spune, reducandu-se uneori la biete caricaturi realizate prin cateva trasaturi de penel. Una dintre matusi este pierduta in misticism fara ca asta sa excluda excesul de mancare, in special de carbohidrati, cealalta este o profesoara de istorie nevrotica (asta n-o impiedica sa ignore total istoria turcilor dinainte de formarea republicii), una sufera de boli mai mult sau mai putin imaginate. Intre aceste femei de tip vechi, s-a nascut si Zeliha, femeia noua, mama bastardei in cauza. Ea este tot ce nu sunt celelalte: lucida, curajoasa, rebela, moderna. Mai obisnuieste sa poarte si fuste revoltator de scurte, pantofi cu tocuri uimitor de inalte si un cercel in nas. Si sa pastreze secrete. Le pastreaza timp de vreo 20 de ani. Familia de turci reprezinta o miniatura a intregii tari, cu toate contradictiile care o definesc.

Citeste si:  YARD SALE® 21 & 22 Martie 2015

De partea cealalta, familia de armeni da cuvantul prin Armanoush, o fata educata si care vine in Istanbul pentru ca vrea sa cunoasca trecutul stramosilor ei. Spre deosebire de Asya, fata Zelihei, care neaga trecutul pe care oricum il ignora si care vrea sa se elibereze de el, recomandandu-se drept nihilista, Armanoush vrea sa-l recupereze.

Ca si cand cuvintele si actiunile nu ar fi suficiente pentru a sustine personajele ce le enunta si le realizeaza, ni se mai servesc si o multitudine de principii si preferinte culturale. Asta este pacatul cel mai mare al cartii. Asemenea pasaje imi trezeau impulsul de a le da peste gura sau peste maini personajelor si sa le spun:”Hai, taci!”. Desi sunt niste produse fictive, au reusit sa fie deosebit de enervante, tocmai avand in vedere faptul ca sunt nascociri.
Asya obisnuieste sa enunte pe parcursul intregii carti productia proprie de principii de nihilista. Va ofer cateva mostre si poate imi veti intelege iritarea: „Articolul unu: Daca nu reusesti sa gasesti un motiv pentru care sa iubesti viata pe care o traiesti, nu incerca sa pretinzi ca iubesti viata pe care o traiesti”, „Articolul sapte: Daca nu ai niciun motiv sau nicio pricepere ca sa existi, atunci pur si simplu exista”. In plus, se declara o mare cititoare a existentialistilor francezi. Mama ei, Zeliha, enunta si ea un fel de ghid de supravietuire pentru femeia agresata pe strada. Asya, de asemenea, este o admiratoare infocata a lui Johnny Cash caruia ii gaseste puncte comune cu filosofia existentialista: „sondeaza sufletul uman ca sa vada ce e inauntru”.

Citeste si:  Japonia, Tara Soarelui Rasare

Armanoush, in schimb, iubeste romanele si fiecare situatie noua cu care se confrunta este trecuta prin prisma cate unui romancier. Astfel, „medita la celalalt eu din cartea lui Borges Moartea si busola. (…) Si Armanoush avea un alt eu, unul pe care il pastra la distanta oriunde se ducea”. Telefonul ei mobil are ca sonerie o bucata de Ceaikovski. Atunci cand cunoaste Istanbulul se intreaba daca si James Baldwin a avut aceleasi trairi cand a fost acolo. Cand ii intalneste pe prietenii Asyei de la cafeneaua Kundera (romancierul ei preferat), ii aseamana personajelor din cartile lui Flannery O’Connor. Cuplurile de pe o terasa ii amintesc de cele zugravite in cartile lui Fitzgerald. De asemenea, isi calculeaza procentul de „armenitate” raspunzand unui test pe internet.

Citeste si:  Castigatorii CES 2008

La fel de artificiale sunt si dialogurile intre personaje. Vocile lor nu se mai aud din moment ce autoarea le toarna in gura cu polonicul filosofii de manual.

Cred ca cele mai poetice si mai bine realizate aspecte ale acestui roman sunt in fragmentele care tin de intertextualitate: in povestile pe care un armean ce urmeaza sa moara le scrie pentru copii (in ciuda ideii ca armenii nu au nevoie de carti intrucat reprezinta o evadare din real), in versurile citate, in referirile la povesti vechi incepute si uitate pe parcurs. Un truc interesant a fost si numele capitolelor, fiecare desemnand o mirodenie sau un tip de fruct, ingrediente reprezentative ale artei culinare turcesti, unul singur purtand nume de otrava (scortisoara, boabe de naut, zahar, alune prajite, migdale, stafide aurii, respectiv cianura de potasiu). De fapt, bucataria ocupa parti importante din aceasta carte, tot ea avand si darul de a-i apropia pe oamenii pe care un genocid i-a despartit.

In „Bastarda Istanbulului” ni se mai vorbeste despre asumare, despre responsabilitati, despre alegeri. Se poate dovedi o lectura interesanta mai ales pentru ca, in ciuda notelor false, uneori de o stridenta insuportabila, reuseste sa „prinda” cititorul datorita accentelor de poveste politista. Tot drumul intalnesti semne, unele se vor dovedi folositoare, transformandu-se in „probe”, pe altele le vei uita.

Comparatiile cu Orhan Pamuk au foist insa pure strategii de marketing, de-a dreptul necinstite, asa ca nu te grabi sa le crezi.


Un comentariu
  1. Da, am citit si eu Bastarda si am ramas cam cu acelasi gust in urma mirodeniilor:)
    E drept ca are un \”fir rosu\” usor artificial, sacaitor pe alocuri, insa eu am savurat din plin detaliile legate de matusi, de coeziunea (sau lipsa ei) unei familii aproape matriarhale , poate din ratiuni pur personale, pentru ca as putea strecura cu usurinta o matusa, chiar doua in peisaj.:)

    Gasesc excelente recomandarile autoarei acestei rubrici, regret saracia comentariilor insa, o fi simptomatic pentru o comunitate de femei? Sper ca nu, astept sa ma contraziceti!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.