Nemo este un baietel de noua ani care, pe un peron al unei gari dintr-un oras oarecare, trebuie sa faca o alegere cruciala: sa ramana cu tatal sau sa plece cu mama sa. O alegere este oricand o ecuatie, numai ca, atunci cand in joc intra timpul (a treia sau a noua dimensiune, depinde la ce fel de sistem ne raportam), variabilele se complica si mai mult. In functie de alegerea pe care o face atunci, peisajul va fi altul. Va iubi alte femei, va avea sau nu o casnicie, se va forma altfel. Nemo are mereu o moneda in buzunar si amana alegerile pentru ca, refuzand sa faca una, are senzatia ca ii raman mai multe posibilitati.
Mr. Nobody, pelicula semnata de Jaco Van Dormael, joaca un fel de sotron intre vietile posibile pe care le poate avea oricine. Cu mentiunea ca nu oricine are darul de a vedea viitorul. Pentru ca, asa cum spune povestea, ingerii uitarii ne “pecetluiesc†buzele inainte de a ne naste. Si asa ajungem sa ne uitam viitorul. Numai ca, in cazul Domnului Nobody, ingerii au fost cam neglijenti.
V-am facut curiosi?
Filmul este unul ambitios. Pune intrebari din acelea „grele”, „de unde venim”, „incotro ne ducem”, „ce e timpul”, „de ce fumul dintr-o tigara nu intra niciodata la loc”. Nu va ganditi acum la un curs filmat de filosofie. Totul este spectaculos ambalat. Imbina un tip de science fiction mai degraba apropiat de realism magic cu romance-ul, iar toate astea in imagini superbe. Avem pe de o parte, copilaria „pictata” in culori calde, idilice, ca de carte postala retro, intr-o prospera America a anilor ’70, iar pe de alta un viitor an 2092 in alb-negru, cadru aseptic, in care Mr. Nobody e ultimul muritor al planetei, un muritor aparent amnezic in varsta de 118 ani. Omenirea, intre timp, abolise moartea, dar si dragostea.
Filmul mi-a amintit si de „The Curious Case of Benjamin Button”, de „Being John Malkovitch”, dar si o idee de Kubrick. Timpul este elastic, este yo-yo, iar pelicula respecta posibila intretaiere a planurilor, ne arunca dintr-o posibilitate in alta, dintr-o alegere cu consecintele firesti in alta. Asta nu e tocmai usor de realizat la nivel de montaj, iar „cusaturile” se cam vad. Nici durata (140 de minute) nu ajuta prea mult din acest punct de vedere (sincer, cred ca se putea renunta la cateva scene).
Totusi, dincolo de alegerile sau lipsa de reactie a personajului, mai exista ceva: o fatalitate. Destinul, hazardul, daca vreti. Asa-numitul „butterfly effect”. Un somer care fierbe un ou contribuie la producerea de nori in Brazilia. Peste doua luni, incepe sa ploua la New York. O picatura de apa cade pe hartia cu cel mai important numar de telefon din lume. Cerneala scursa face ca literele sa devina ilizibile, iar femeia iubita devine, pentru a doua oara, inaccesibila. O pasare care se izbeste de un parbriz. O frunza pe care aluneca o motocicleta. Fatalitatea in diferite nuante si de diferite intensitati.
Trebuie remarcat modul in care interpreteaza Jared Leto (in cel mai bun rol al sau de la Requiem for a Dream incoace, in opinia mea), dar si partiturile celor trei femei care-i coloreaza vietile posibile (Diane Kruger, Sarah Polley si Linh Dan Pham). Este, intr-adevar, un film cu oameni frumosi, colorati, la toate cele trei varste pe care pelicula le inglobeaza.
Mr. Nobody nu este un film perfect (sa zicem ca i-as da un 7 din 10). Este poate, prea ambitios, ca sa reuseasca. Cu toate astea, nu veti pierde timpul daca veti merge sa-l vedeti. Are momentele lui bune, momente de emotie pura carora va va fi greu sa le rezistati. Si momente impresionante, pur si simplu, din punct de vedere vizual (elicoptere care planeaza asupra unei mari carand bucati de… mare, niste biciclete care plutesc in spatiu, o masinarie care „ruleaza” asfaltul de pe strada ca si cum ar fi o mocheta).
Il mai gasiti la cinematograful de la Muzeul Taranului Roman duminica de la 16:00 si luni de la 20:30.