Fetita si tigara de Benoit Deteurtre, aparuta in Franta in 2005, si publicata la editura Univers, in Colectiile Cotidianul, descrie o lume posibila oricand. Autorul ironizeaza excesele corectitudinii politice plecand de la un fapt banal, cum este cel al fumatului. Romanul, de dimensiuni reduse, se citeste usor si, fara sa fie o capodopera, constituie o lectura placuta si amuzanta.
Scriitorul francez evita un discurs greoi, militant, alegand satira si succesul este garantat cel putin in cadrul unei anumite categorii de cititori. Dincolo de maiestria literara, am apreciat la paginile acestui roman cinismul, umorul negru si ideile pe care a ales sa le ilustreze.
In principal, avem de-a face cu o caricaturizare a lumii in care traim. Doua personaje, un viitor condamnat la moarte, si un functionar incearca sa se opuna sistemului imbecilizant, insa traiectoriile si motivatiile celor doi sunt diferite. Desire Johnson, cel caruia urmeaza sa i se administreze injectia letala, are o ultima dorinta: sa fumeze o tigara inainte de aplicarea pedepsei capitale. Aceasta ultima dorinta declanseaza un adevarat spectacol mediatic, caci ea presupune confruntarea a doua legi: una care garanteaza indeplinirea acestei dorinte si alta care tine de regulamentul de ordine interioara al inchisorii si care interzice fumatul. Desire Johnson, pe care legea nu fusese capabila sa-l apere de acuzatia de crima, devine un erou, caci, printr-un concurs bizar de evenimente, ultima lui dorinta ajunge sa fie legata ineluctabil de viata si de… copii.
In societatea descrisa de cartea lui Deteurtre, copiii ajung sa detina puterea absoluta. Si, credeti-ma, autorul stie cum sa te faca sa-i antipatizezi cu totul. Copiii capata libertati nemaipomenite in timp ce adultii par sa fie subiectul tuturor restrictiilor. Birocratul, al carui nume nu este dezvaluit, este nevoit sa se ascunda intr-o toaleta pentru a fuma. Pentru a ajunge la aceasta incalcare deosebit de grava a legilor in vigoare, el ajunge sa depuna eforturi comparabile cu evadarea dintr-o inchisoare. Timp de o luna, desurubeaza o fereastra, dar fumatul ilicit ii confera delicii irezistibile, farmecul fiind sporit tocmai de periculozitatea actiunilor pe care le intreprinde. Oricat de ridicol ar suna, el se simte liber pentru ca… poate sa fumeze intr-o toaleta, cu tigara pe geam si pantalonii in vine.
Mai sufera de un pacat care-l va condamna in cele din urma. Nu-i plac copiii. Intr-o lume iremediabil subjugata de cei mici, el ii detesta. Se declara un epicureic, ii plac tigarile, mancarea buna si lecturile, si refuza sa procreeze. Aceste alegeri de ordin personal vor ajunge sa cantareasca greu pe masura ce ghemul epic este desfasurat. Pasajele in care el isi exprima antipatia fata de „micuti” sunt savuroase si pe mine m-au facut sa empatizez cu sentimentele lui. Copiii nu mai sunt acele fiint inocente, dragalase. Copiii ajung sa distruga vieti, dar, paradoxal, toti sunt de acord ca niciodata nu se poate pune la indoiala cuvantul lor. Functionarul care isi mai aminteste vremurile cand copiii se ridicau in autobuz pentru a ceda locurile celor mai inaintati in varsta este privit ca fiind un retrograd.
In lumea lui Deteurtre, justitia este doar un simulacru a ceea ce ar trebui sa fie. Condamna inocentii, suprima libertatile individuale intr-o societate care pare obsedata tocmai de contrariu, adica de protejarea membrilor sai. Tocmai aceasta protectie ajunge sa-i sufoce. Expunerea mediatica incepe sa substituie legea. Regulile showbizului dau drept de viata si de moarte.
Pe langa fumat si drepturile copiilor, o alta obsesie a contemporaneitatii este ilustrata aici: terorismul. Numai ca gruparile poarta nume in genul „Constiintei lui John Wayne”, iar teroristii poarta palarii de cowboy. Revendicarile lor sunt transmise pe canale tv ce poarta numele de Allah1. De partea cealalta a baricadei, exista postul Domnul Nostru. Banii ceruti in schimbul ostaticilor urmeaza sa fie folositi pentru dezvoltarea unui terorism de calitate. Fanatismul ajunge sa se supuna regulilor si terminologiei imprumutate din marketing. Ostaticii sunt pusi sa treaca prin probe (karaoke, cultura generala, dans, cantat) in cadrul unui concurs numit „Martyre Academy’ si democratia isi spune cuvantul: fie ca cel mai bun sa castige. Publicul poate vota prin internet ostaticul preferat si totul devine circ TV. Cei mai tineri, cei mai batrani au toate sansele de a „sensibiliza”. Asa-zisele categorii dezavantajate devin vedete, duc la formarea taberelor de sustinatori. Minoritatile ajung sa declanseze tocmai extinctia majoritatii. Daca esti alb, ai patruzeci de ani, hetero si nu ai niciun handicap fizic, esti cu atat mai expus si nici eroul nostru nu va face exceptie.
Succesul ii este garantat celui care pare sa protejeze categoriile defavorizate. Primarul orasului castiga alegerile pentru ca este casatorit cu o negresa, a adoptat copii din Asia, orientarea sa este de stanga si vine din… showbiz. In plus, acorda privilegii tocmai celor care nu pot vota: copiilor. Pentru care transforma o buna parte din centrul administrativ in cresa. Functionarilor li se impune prezenta „mladitelor”, cum sunt numite ironic, si cei care nu zambesc, nu manifesta simpatie pentru jocurile lor devin imediat niste personaje dubioase, care pot fi oricand banuite de lucrurile cele mai abjecte. Faptul ca-i displac copiii il transforma pe personajul principal in … pedofil. Interesanta este si explicatia eliminarii termenului de pedofilie din codul penal si inlocuirea lui cu „crima impotriva copiilor”. Aceeasi obsesie pentru termeni corecti politic gasim si azi.
Aveti grija, dragilor si dragelor, pe unde fumati si pe cine simpatizati si cui puteti sa va adresati cu: „Gura, mucosilor!”. Mucosii v-ar putea prinde streangul de gat.