Nu cereti Stoli Martini cand in jur se bea bere

Nu e greu sa determini publicul sa placa un supererou. Cui nu-i plac eroii altruisti, generosii, salvatorii, femeile cu inima ca painea calda? Chiar si luand-o pe partea individualismului, e imposibil sa rezisti unui personaj care-si desavarseste destinul prin ”lupta dreapta” a meritocratiei, alegand confruntarile directe cu obstacolele care-i stau in drum spre victoria finala?

Cum Woody Allen a favorizat insa, in cinematografia lui, mai mult antieroii decat eroii, fiintele marunte, cu framantari care adeseori frizeaza ridicolul, dar nu unul alienant, ci profund uman, era de asteptat ca si Jasmine, din Blue Jasmine, sa fie mai degraba o… Jeanette.

Jeanette e o… facatura. Asa cum si-a schimbat numele (Jasmine French!!!) si si-a inventat o biografie, a romantat totul, pana la propria-i casnicie si viata. Cand realitatea navaleste peste ea cu un mare sut, care o arunca din lumea posh a Park Avenue pana, hat, in maghernita surorii din San Francisco, nu stie sa ii faca fata. Ea e altfel, e speciala.

Vine cu trei valize Louis Vuitton, pe care pretinde ca abia le-a salvat de mana hrapareata a statului venit sa confiste o avere capatata ilicit, intr-o lume care nu are rabdare nici cu vuittonul, nici cu ifosele ei de femeie intretinuta, pe care o plictisea totul, inclusiv sa afle cum se fac banii pe care-i cheltuieste la cumparaturi si pe petreceri la care vinurile vechi frantuzesti curg din belsug, iar femeile etaleaza bijuterii in valoare de sute de mii de dolari.

Jeanette, zisa si Jasmine, este tipul de om care ar scoate din minti pe oricine. Este superficiala, crunt de egoista, nu da doi bani pe nimeni, nu cunoaste remuscarile, ii foloseste pe ceilalti, iar toate astea sub o aparenta „estetica” foarte reusita. Dar! Ce te va innebuni in calitate de spectator si de ocazionala instanta morala e ca te vei trezi, undeva la jumatatea filmului, „tinand” cu ea. Dorindu-i sa-i iasa noua intrare frauduloasa in lumea celor bogati. Poate si pentru ca, pe undeva, „victimele” nu-s nici ele tocmai pure si nevinovate si crezi ca si-o cam merita.

Si aici sta maiestria lui Woody Allen. Iti trezeste simpatia pentru un antierou, pentru un personaj, de care, daca l-ai intalni in viata reala, cel mai probabil, ai fugi cat te tin picioarele. Jasmine e egoista, da, dar vorbeste singura pe strada si la petreceri. Isi povesteste viata cui vrea s-o asculte si, in afara de sora ei, nu prea sunt multi disponibili s-o faca. Este la varsta a doua si nu stie sa faca nimic. Isi adoarme instinctele pentru ca nu vrea sa vada incomodul. Dar, mai ales, inesteticul. La urma urmei, si dictatorii sunt plansi de cineva.

Daca ar fi s-o compar cu o Emma Bovary, as spune ca cele doua se invart in aceeasi zona, dar suprapunerea e una imperfecta. Bovary a cunoscut si patima erotica reala, devoratoare, care a consumat-o cu o flacara cel putin la fel de intensa ca obsesia ei pentru un statut social superior. Jasmine insa, pe de alta parte, nu accede in acea zona. Erotismul este pura retorica. Ea nu o ia razna din cauza respingerii unui om sau a pierderii lui, ci din pricina izgonirii ei din paradisul Park Avenue.

Mai adaug, daca mai era nevoie, jocul magistral al lui Cate Blanchett, sustinuta excelent de Sally Hawkins (sunt singura careia i s-a parut ca personajul din Blue Jasmine are ceva din zapaceala celui interpretat in Happy Go Lucky?) si Alec Baldwin.

PS: nu stiu daca au mai facut si altii legatura cu „Un tramvai numit dorinta”, dar mie mi s-a parut destul de evidenta. Ba chiar, pe alocuri, si tensiunea dintre Jasmine si Chili aducea cu cea dintre Blanche si sotul surorii ei, Stanley.