fbpx

O alta carte despre India

Kiran Desai completeaza sirul de scriitori de origine indiana care au reusit cu adevarat pe campiile manoase ale literaturii occidentale, dar care, vai!, au mare nevoie de ingrasaminte exotice, de parfumuri si arome orientale, ca de un muribund de o infuzie de sange proaspat. Cel putin asa par sa judece cei care depun laurii pe fruntile celor merituosi. Scriitoarea a fost castigatoarea premiului Man Booker in 2006 si nume precum Salman Rushdie s-au grabit s-o aclame.

Mostenitoarea taramului pierdut, roman publicat la Polirom, este o carte care nu presupune dificultati de lectura, incursiuni in alte teritorii, luare de notite. Cum exista filme de duminica, asa se pare ca ar trebui sa existe si o categorie similara in randul lecturilor. Capitolele sunt de dimensiuni reduse, iar vocea scriitoarei se muta cu dezinvoltura de la un personaj la altul, facand slalom printre destine si locuri.

Ce are in comun cu alti autori ce provin din acelasi spatiu? Conflictul intre un vest supraestimat si un est umilit, muribund, care priveste cu respect spre occident, conflictul chiar din sanul Mamei Indii, intre o spoiala de progres, inovatie, stiinta si traditie, superstitie, rapida deziluzionare a indianului care intra in contact cu mirajul visului american, ura si lipsa de toleranta, in fine cam toate acele tuse care formeaza astazi tabloul had al „problematicii” orientale.

Ce are diferit fata de un Salman Rushdie, sa zicem? Faptul ca lumii portretizate de Kiran Desai i se refuza o podoaba pe care am lipit-o in ultimele decenii literaturii venite din asa-zisa lume a treia: realismul magic. Recunoasteti, avem de multe ori aceasta pretentie sau asteptare de la scriitorii care vin din America de Sud sau din fostele colonii. Stim ca lumile lor sunt strambe si hidoase, iar realismul magic, exotismul duc la crearea unui val mirific ce modifica fizionomii dintre cele mai slute. Este mierea din pastila amara.

Aceasta dimensiune lipseste insa din romanul lui Kiran Desai. Personajele ei nu imprumuta nimic din trasaturile zeilor care populeaza cerul Casmirului sau aerul rarefiat din inaltimile Himalayei. Ele raman in mod iremediabil marunte, lipite de pamant, exotismul le este negat. Acest aspect ar constitui poate un semn de curaj stilistic, insa nu este de ajuns pentru a face ca „Mostenitoarea taramului pierdut” sa devina o carte cu adevarat… altfel.

In primul rand, cliseele abunda. Nu am pretentia ca sunt o cunoscatoare a acestui popor si a istoriei lui, dar chiar nu mai avem altceva de spus in apararea lui decat ca „albii” isi imagineaza in mod cu totul gresit ca „ei put”? Unul dintre protagonisti, imigrant ilegal pe taramul fagaduintei americane, isi pierde mai multe slujbe din pricina abominabilului miros. Pe de alta parte, cei care stiu sa foloseasca in folosul lor tocmai „specificitatea” civilizatiei din care vin, au parte numai de castig. Indienii, la randul lor, se dovedesc intoleranti. De exemplu, au un real dispret pentru negri, in legatura cu care cred ca intr-adevar traiesc in copaci. Iar despre spiritul britanic nu se poate spune decat ca ar consista din ceai, lenjerie Marks&Spencer si regina?

Intr-o lume a multi-urilor de tot felul, a globalizarii, oamenii sunt la fel de ignoranti ca intotdeauna. Si ma intreb daca mai exista scriitori indieni care sa nu se refere la vesnica ciocnire a civilizatiilor? Se mai scriu carti cu indieni bine-asezati in spatiul lor sau spiritul acestei natii (si al altora in care a existat o dominatie „alba”) nu poate fi definit decat in raport cu acest conflict mereu aprins, perpetuat, zgandarit ca o rana de catre o mana perversa?

Citeste si:  Astrologii indieni il vad presedinte pe Obama, dar cred ca acesta va fi în pericol de moarte in 2010

Mostenitoarea este o tanara orfana, Sai, care vine sa locuiasca in casa bunicului ei, judecator, anglofil, care razbuna prin ura fata de proprii semeni actele de rasism la care a fost supus in timpul studiilor in Anglia. Pare bizara aceasta specie de victima, ce ajunge sa poarte si sa admire vesmintele opresorilor lui, insa in lumea lui Desai acest mod de a fi este perfect explicabil. In jurul casei, care poarta inca semnele stralucirii de altadata, vietuieste o comunitate cu membri de etnii diferite: doua printese afgane, doua surori bengaleze, un preot, cu totii alegand viata de la poalele muntelui Kanchenjunga ca simbol pentru alte nazuinte, pentru liniste si dorinta de a demonstra cu orice chip victoria civilizatiei asupra naturii, victorie ce se dovedeste atat efemera in fiecare sezon al musonului, cand zidurile si temeliile ridicate de oameni sunt mancate incet, dar sigur, de forte oculte, dar neobosite.

Idila dintre Sai si meditatorul ei, Gyan, aduce in suflu proaspat intr-o lume aflata in descompunere. Gesturile lor sunt notate nu fara delicatete, au aparenta unui ceremonial, al descoperirii treptate. Ca cititori, ne asteptam mereu ca inocenta sa fie aspru pedepsita de istorie si nici in aceasta carte lucrurile nu stau altfel. In mod artificial, neautentic, Kiran Desai schimba chipul lui Gyan, care brusc devine membru al unei organizatii etnico-nationaliste, luptand pentru independenta nepalezilor. Iubirea pentru Sai este jertfita pe altarul unei presupuse maturizari, in mod fortat, lipsit de autenticitate.

Citeste si:  Lazarus momit cu 1 000 000 de euro

De fapt, cam toate personajele sunt victime, pe diferite paliere, ale istoriei. Debusolati, fara niciun sentiment de protectie, se afla intr-un balans continuu intre credinte si idei diferite, intre lasitati si pretexte.
La nivel epic, nu va asteptati la schimbari spectaculoase. Cartea mi-a dat senzatia unei bucati compuse din fragmente de proza scurta, care ar putea fi citite foarte bine si separat. Tablourile par statice si legaturile dintre ele nu reusesc sa le smulga din fixitatea lor. Finalul vine neasteptat ca si cum Kiran Desai insasi, plictisita de personajele ei si de doleantele lor, de vocile lor plangatoare, s-ar fi hotarat sa le lase in plata zeilor.

Domeniul in care exceleaza insa este cel al descrierilor. Stilul descriptiv este curat, fluent, se pricepe sa evoce imaginea unui om, un cuib de cobre, soareci care rod incheieturile unei case, sobolani care isi fac veacul prin fast-food-urile americane, un munte in departare, ce continua sa ramana o dovada a faptul ca mai exista adevar si autentic in lume. Dar chiar nu trebuia sa faca abuz de cuvinte in hindi, urdu ca sa ne faca si pe noi sa simtim acelasi lucru.

Kiran Desai fuge de umbrela realismului magic, insa nici pe taramul asperitatii, al uscaciunii unei presupune realitati needulcorate, nu pare sa reuseasca.

2 Comentarii
  1. E clar cel putin ca autoarea n-a penetrat canonul tau personal. Iti recomand pe cineva din familie, Anita Desai, mama ei, shortlistata si ea, de vreo trei ori la acelasi Booker , care , insa, n-a primit nimic inca.
    Nu e amuzant cum autorii mari ai Orientului ( unii ca Rushdie pe care il pomeneai si tu si Pamuk) isi creeaza mici armate de discipoli care se straduiesc sa copieze niste retete , de cele mai multe ori fara succes?
    In orice caz, sunt convinsa sa citesc cartea. Chiar si cele mai scurte si fugare priviri aruncate pe gaura cheii inspre lumea asta ma pot convinge.
    Felicitari pentru recenzie, am mai spus-o:)

Lasă un răspuns la Simona Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.