O cunoasteti pe Manastamirflorinda?

Printre atatea autofictiuni care alcatuiesc o parte insemnata a peisajului actual al beletristicii de la noi, o carte precum Zilele Regelui a lui Filip Florian, aparuta la Polirom, era mai mult decat asteptata. Si necesara, zic eu. Pentru ca ma simteam uneori sufocata de atata mizerabilism si de atata detaliu autobiografic. Si asta nu pentru ca o astfel de literatura mi s-ar parea nenecesara sau de calitate indoielnica, apriori. Ci, pentru ca, pur si simplu, ajunsesem la o stare de saturatie. Si voiam sa vad romani care scriu si altfel. Carora nu le este teama sa paseasca in exteriorul acestui cerc. Voiam sa citesc o carte recenta care stie cu adevarat sa spuna o poveste. Mai mult de atat, voiam sa vad o poveste spusa frumos.

Zilele regelui este o combinatie reusita de istorie, mare si mica, de atmosfera de epoca, de roman de dragoste, de lirism si ritm alert. Florian reuseste sa dea carne si miros Bucurestilor din a doua jumatate a secolului XIX si o face in stilul marilor prozatori. Scriitorul si-a fixat stacheta undeva sus si a reusit sa-i atinga inaltimea. Primele pagini ale romanului vor atrage, fara gres, si vor tine lipite de carte categorii diferite de cititori. Pentru ca Florian utilizeaza o reteta veche, verificata, insa tot atat de riscanta. Numai ca lui ii iese, ingredientele se leaga, iar compozitia este omogena, fara stridente si fara arome suparatoare. Atentie, prin reteta veche nu ma refer in niciun caz la elemente de scriitura „conformista”, ci la cele clasicizate, de care prozatorii din ultimul timp par sa se teama ingrozitor de mult. Lui Florian nu-i este frica sa parieze si bine face.

Fara un prolog prea amplu, suntem purtati in plin secol XIX, cand coroana unei tari era oferita, iar uneori chiar refuzata. Cea a Principatelor Romane a ajuns, asa cum istoria ne-a invatat, la un locotenent de dragoni, purtator a unui nume german, Karl de Hohenzollern-Sigmaringen. Timpii povestirii sunt diferiti. Uneori grabiti, alteori lancezind peste oameni si istorii. Povestea principelui strain nu este redata direct, ci mai mult din perspectiva unui umil martor, dentistul Johann Strauss, chemat si el in principate de catre acelasi monarh, asistandu-l din umbra. Intre cei doi, se leaga o bizara relatie, de prietenie, loialitate. Principele isi arata in fata modestului stomatolog nelinistile legate de noul sau statut, insa mai mult din perspectiva adanc umana decat din cea a unui stapanitor de tara.

Citeste si:  Copilareste la Muzeul Taranului! Targ pentru copii

Odata cu destinul oamenilor, mari si mici deopotriva, un motan (cel mai fermecator din cati am intalnit), pe nume Siegfried, isi scrie si el povestea. Pe catifele galbene, pe plus, iar fragmentele monologurilor sale sunt adevarate mostre de scriitura calda, sentimentala, parand a imita, cu blandete si intelegere profunda, stilul scriitorilor din secolul in care au trait personajele noastre. Florian, prin vocea pisicului, pare sa-si fi insusit perfect acea tonalitate a vocii, acel vocabular, un anumit mod de a reda emotia. Aceste pagini sunt printre cele mai expresive pe care le-am citit de multa vreme, si ele singure, daca nu altceva, ar face ca lectura acestui roman sa fie o experienta minunata: „din teama si mirare m-am apropiat mai intai, coada ei s-a infoiat si parca avea pe spinare tepi de arici, bulgari roscati ii mocneau in blana, ca jarul, mirosea mai frumos decat pestele proaspat ori decat porumbeii, a tresarit cand narile mele au atins-o, cand i-au sorbit parfumul, nu stiu de ce, poate de grija, am cautat s-o linistesc cu limba, intelegi tu, barbierule, doar esti trecut prin multe, dar cautarea aceea nu i-a fost pe plac, si m-am lungit pe dusumele, cu ochii inchisi si urechile pleostite, […], iar ea, Manastamirflorinda, a lins indelung urechea mea cea alba […], s-a culcusit langa mine, petele din blana ei dogoreau, roscate, am tacut, pe urma am cantat incet pe doua voci, sa nu te superi, frizerule, dar tu n-ai fi banuit, ai fi gandit ca matele torc, am cantat si am deschis ochii, rand pe rand, ochi in ochi, verdele ei era de necuprins, ca lanurile primavaratice pline de popandai […] si tot ce s-a petrecut a fost o vraja, sapte zile prin care s-au perindat sase nopti le-am trait in dezmierdari, ne-am tavalit prin covoare si ne-am topit, ne-am suit pe mese, pe dulapuri si pe cufere, cautand alinturi si odihna, am si cazut intr-un rand, de pe cuptor, dar ne-am prins la loc, iute, cu labele din fata incolacite, cu cozile la fel, a mea alba si cu un smoc negru, a ei neagra cu un punct roscat, ne-am desfatat in patul iubitului meu stapan, pe indelete, strecurati sub cuvertura moale, ca sa fie intuneric si sa ni se para ca parca lumea intreaga suntem noi, nu-ti doresc, barbierule, sa fi fost martor, pentru ca te-ai fi ingrozit ascultandu-ne, erau fosnetele amorului, nu miorlaituri, eu si Manastamirflorinda fiind aici si aiurea”. Peste tot, proza lui Florian este unificata, strabatuta de un fir extrem de muzical, continuu, iar paginile de proza erotica si-ar merita cu prisosinta locul intr-o antologie a acestui gen.

Citeste si:  Sejur in Chile

Destinele celor doi, al dentistului si al regelui, sunt prezentate in pararel. Fiecare dintre ei trebuie sa se adapteze la un mediu nou, la o noua societate. Efortul civilizator al prusacului Karl este dublat, la un alt registru, de incercarile si dezamagirile lui Johann legate de modul superficial in care romanii privesc igiena orala. Pentru ambii insa, situatia se insenineaza spre sfarsitul naratiunii.

La nivel epic, nu avem o istorie care sa se ramifice. Firul este usor de urmarit, liniar, ca si cum vietile oamenilor de atunci ar apuca-o pe alt gen de traiectorii decat ale noastre. Locul in care romanul castiga greutate este descrierea. Am fost cu adevarat uimita de calitatea evocatoare, de culorile vii ale pasajelor descriptive. Bucurestiul este prezentat din toate unghiurile, in nuante calde, convingatoare, aproape cinematografice. Florian stie sa descrie o strada in forfota ei, panorama din Turnul Coltei, mahalalele, targurile, dezvelirea unei statui, are simtul multimilor. Uneori cei care tin camera par sa o mute dintr-o mana in alta, perspectiva se schimba rapid, dand nastere (de exemplu, in cazul plimbarilor dentistului si Elenei Ducovici) unei aparente de dialog, un dialog purtat insa nu la nivelul replicilor, ci la cel al imaginilor. Este ca si cum imaginea ar fi surprinsa cand din interior, cand din exterior, cand inauntru, cand afara. Jocul este subtil, gratios, antrenand cititorul intr-un mod extrem de natural. Finalul este singurul element care suna distonant. Mi-a parut usor abrupt.

Citeste si:  Aptitudini de ascultare

Scriitura impresioneaza prin bogatia semantica, printr-o constructie atent controlata, nimic nu pare la intamplare, nimic nu pare improvizat, in ciuda caracterului ludic, in ciuda tuselor de umor. Romanul nu spune istoria unui rege, in pofida titlului, ci reconstituie pornind de la documente si de la fapte adevarate, o istorie posibila, probabila. Regelui Carol ii este alaturat un dentist cuminte, loial, fara nicio spectaculoasa insusire in aparenta, dar cu un motan situat la granita intre real si magie, si aflat in posesia unor secrete care ameninta mereu sa arunce lumea in aer, dar n-o fac. Poate pentru ca Johann e dentist, are familie si e prusac. Si totusi isi alinta fiul cu numele de Sanducu.

Romanul are in general un gust idilic, fara sa inteleg prin asta edulcorat. Idilismul este la Florian ceva profund uman, ca o lumina aruncata asupra unui album descoperit prin vreo mansarda prafuita. Oamenii si lumea din paginile lui sunt extrem de fragili, dar, vai, atat de frumosi.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.