O insula, un sanatoriu. Ceva surprize

Un sanatoriu pe o insula. Un fel de politist venit sa investigheze disparitia unei paciente deosebit de periculoase, condamnata pentru ca si-a ucis copiii. O furtuna care izoleaza insula de restul lumii, iar caderile de electricitate promit sa amplifice senzatia de pericole ce pandesc din intuneric la propriu, sa accentueze trairile psihotice ale tuturor, pacienti, medici si politisti deopotriva. Suna cliseistic, dar sa zicem ca o combinatie anume – precum Scorsese&DiCaprio – m-au facut sa purced spre vizionarea Shutter Island.

Izolarea este oricand o tema buna pentru un thriller. Este genul acela de context care provoaca schimbari masive in psihologia personajelor, care duce la acele socuri necesare unui film bun, unui film care vrea sa te tina cu sufletul la gura, atat de tensionat incat sa uiti sa mai scoti mana din punga cu floricele. Politistul interpretat de Leonardo DiCaprio este obsedat de ideea de adevar, insa adevarul nu e usor de gasit pe o insula cu infractori cu probleme psihice grave si cu medici ce seamana izbitor a nazisti si vorbesc asemenea lor. In plus, propriile halucinatii, propriile vise si „morti” din dulapul personal, vremea, migrenele chinuitoare, stancile si marea agitata nu usureaza nici ele o asa complicata misiune. Evident, avem si un joc al aparentelor, iar ancheta isi schimba pe parcurs obiectivul. Investigatia exterioara se transforma, ca in filmele lui Hitchcock, intr-una interioara.

Flashback-urile presara din abundenta o actiune in care plonjezi inca din primele secvente ale filmului. Intuiesti ca trecutul politistului nu e tocmai fara pata, ba chiar prezinta niste aspecte interesante din punct de vedere psihanalitic, chiar si pentru medicii-gardieni de pe insula. Raportul de forte, binele si raul, isi schimba ecuatiile si aici sta originalitatea peliculei. Imaginea este impecabila, peisajele si visele, cu tusele lor groase, fac ca filmul lui Scorsese sa nu fie genul de thriller de sambata seara pe care il vezi cu prietenii si il uiti a doua zi.

Scorsese are grija sa „bifeze” suspansul ca ingredient principal al unui astfel de film. Insa acesta este doar un pretext. Aventura nu o constituie demersul detectivistic al lui Teddy Daniels. Pentru asta, ne lasa tot felul de indicii si unii l-ar putea acuza chiar de risipa in acest sens, iar cei cu mintea antrenata si setata pe modulul „politist” isi vor da seama cu usurinta „unde bate”. Nu, nu pentru asta trebuie urmarit filmul, ci pentru demersul psihologic. Scorsese opereaza o disectie a psihicului personajului sau si, desi privelistea nu este una „domoala”, ea se impune prin frumusetea insolita, se impune tocmai prin monstruosul sau. Pentru cei care asteapta o intriga complexa, cu multe bifurcatii, s-ar putea ca acest thriller sa nu le satisfaca asteptarile si sa li se para prea static. Pentru cei care gusta insa aspectele psihologice combinate cu o tusa expresionista (vezi imaginile de cadavre de la Dachau sau pe cele cu familia politistului), Shutter Island va fi o incantare. Anumite cadre sunt poezie curata.

Ar mai fi de remarcat si interpretarea ireprosabila a lui DiCaprio care are de dus la capat o misiune grea. Politistul Teddy Daniels nu este un personaj liniar, ci unul profund tulburat, iar chipul lui DiCaprio inregistreaza fidel trairile si transformarile pe care acesta le sufera. Jocul lui de aici m-a facut sa-mi amintesc minunatul lui personaj din „Revolutionary Road”. Ben Kingsley in rolul psihiatrului, „accesorizat” cu o barba foarte „a la Freud”, este si el o aparitie remarcabila.

Scorsese se mai joaca in acest film cu o serie de angoase, de frici tipice populatiei americane de dupa cel de-al doilea razboi mondial: nazismul, lagarele de concentrare, experimentele intreprinse de guvernul american – lobotomii si tot felul de alte „delicatese” psihiatrice si chirurgicale, dar si vanatoarea de comunisti lansata de McCarthy pe fundalul razboiului rece. Si aici cred eu ca Scorsese aglomereaza filmul. Poate ar fi trebuit sa se limiteze la un numar mai redus de „angoase” istorice pentru a arata mintea bolnava a unui singur om, chiar daca, ipotetic vorbind, toti suntem potentiale cazuri de psihiatrie sau avem „capitalul” necesar de a deveni.