O mie si una de nopti si zile

Cartea egipteanului nobelizat Naghib Mahfuz continua povestile miraculoase ale Seherezadei. O mie si una de nopti si zil”, aparuta la Humanitas, reia destinul miticei povestitoare, dupa ce istoriile ei au reusit sa o salveze de cruzimea sangerosului sultan. Romanul vine asadar sa satisfaca nevoia noastra de miraculos si, pana s-o citesc, nu imi dadusem seama cat de dor mi-era de o poveste, pur si simplu.

Opera nu este tocmai un roman, desi poarta acest titlu. De-a lungul celor peste 200 de pagini se intretaie destinele mai multor zeci de personaje, se tes prea multe intrigi pentru ca vreuna dintre ele sa capete greutatea si gradul de dezvoltare necesare unei astfel de categorii literare. Personajele lui Mahfuz creeaza o lume extrem de vie, un univers animat, plin de forfota, plin de poveste, in care supranaturalul coboara din vise si din povesti in vietile oamenilor, schimbandu-le pentru totdeauna. Djinii, spiritele, ifritii sunt cei care incurca itele, redirectioneaza pasii oamenilor cetatii, ironizeaza sau consoleaza fiinta umana, binele si rau se amesteca devenind adeseori inseparabile, la fel si realitatea si visul.

Djini care imping oamenii cinstiti catre crima si razbunare, spirite care iau chipul unei femei frumoase si ii fac pe cei care o privesc sa-si piarda mintile si onoarea, oameni care mor si invie in alt trup, locuitori ai taramului de sub ape, nebunul care preia rolul de justitiar anonim al cetatii, pedepsindu-i pe cei desfranati si pe cei necinstiti, ingerul mortii Sahlul care traieste printre locuitorii mahalalei sub forma unui negustor, oameni slabi, care de teama sa nu-si piarda averea si statutul, ajung sa faca compromisuri impardonabile, ducand la raspandirea raului, toate acestea creeaza un tablou viu, animat, plin de arome, plin de zarva. In cele din urma, din cauza imixtiunii divinului in uman, totul ajunge sa fie molipsit de demonic, raul se transfera in cetate de la o familie la alta, de la un negustor la altul, de la un aga la un ispravnic, de la pantofar la sacagiu si asa mai departe. Viata este mereu pusa sub semnul efemerului, al fragilitatii, dar si al pacatului si al pedepsei aferente. In lumea povestilor lui Mahfuz, ispasirea apare negresit.

In ceea ce-l priveste pe sultanul Sahriyar, acesta pare sa penduleze mereu intre bine si rau. Desi Seherezada, prin povestile ei, ii adusese o viziune noua asupra lumii, facandu-l sa regrete actele de cruzime de odinioara, in jurul lui pluteste o atmosfera tensionata. Sultanul este dornic de dreptate, incepe sa se deschida si sa colinde orasul incognito, pentru a intra in contact direct cu vietile supusilor sai, cu tristetile si durerile lor. De multe ori insa, are nevoie de un impuls din exterior pentru a actiona conform moralei epocii. In peregrinarile sale, deseori cel care-i deschide ochii, inlaturand de pe ei valul furiei distrugatoare, este nebunul cetatii, fostul aga Jamasa.
Cartea arunca lumina asupra unor teme diverse: personajele sunt de multe ori angajate in dispute privind probleme teologice, diferitele orientari musulmane (sunnitii, pe de o parte, kharijiti si siitii, pe de alta) isi gasesc vocea in diversi aparatori: „Vreau sa te vad printre soldatii lui Dumnezeu, nu printre dervisii lui”, ii spune Fadil Sanaan prietenului sau Aladdin. „Intelepciunea credintei este eterna iar la inceput este una singura. Pe urma, fara deosebire, apuca pe doua cai: una duce spre iubire si pierzanie, iar cealalta catre jihad. Cei care aleg pierzania nu se gandesc decat la ei, cei care aleg jihadul se dedica slujirii lui Dumnezeu”.

Majoritatea personajelor pare interesata de chestiuni de morala, multi au discutii de principii, se interogheaza asupra esentei lucrurilor, dincolo de aparente. Cunoasterea ocupa un loc important in randul personajelor lui Mahfuz, iar drumul catre ea este presarat cu ispite si cu piste false. La fel ca in lumea crestina, si in lumea islamica exista interdictia, exista un nivel catre care omul nu poate accede, dar pe care va incerca mereu sa-l atinga. Exista mereu niste etape ale devenirii, ce nu curg insa liniar, traiectoria lor fiind una sinuoasa. Confuziile, increngaturile de farse jucate de supranatural care se ramifica in mod baroc, cu consecinte interminabile si incalculabile, angrenajele complicate ale hazardului care agata in mecanismele lor necrutatoare multi nevinovati, mastile, deghizarile, toate acestea complica viata oamenilor. Visele ajung sa lase urme in realitate. Uneori, finalul este fericit, alteori cumplit, facand totul sa para in mod inexpugnabil stapanit de hazard. Ifritii si djinii seamana uneori cu diavolii din folclorul nostru. Par pusi pe sotii, au un spirit infantil deseori si, cu tot diabolicul puterilor miraculoase pe care le detin, au ceva profund uman.

In permanenta, cei care populeaza mahalalele din O mie si una de nopti si zile, sunt pusi in fata unei alegeri. Destinul ii duce intr-un punct de rascruce. „Merele” din gradina Edenului iau aici diverse forme: o tichie care il face pe purtator invizibil, interdictia de a intra intr-o anumita camera, ce nu va fi respectata si va duce la o noua cadere. Regasim, de altfel, mai multe obiecte si fiinte simbolice, tipice culturii arabe: inelul lui Solomon sau pasarea roc intalnita de Sinbad in peregrinarile lui, djinii duhurile apelor.

O lume in oglinda (falsa imparatie a cersetorilor si a celor sarmani intemeiata cu ajutorul comorii descoperite de Ibrahim sacagiul) vine sa corecteze nedreptatile din lumea reala. Din nou, povestea si fictiunea vindeca ranile din realitate: „ne-am cumparat un fel de fericire care nu poate fi masurat in bani.”

Intoarcerea lui Sinbad aduce ocazia unor noi povesti. Acesta este invitat in fata sultanului si relateaza aventurile prin care a trecut, desprinzand din fiecare cate o invatatura. Invataturile joaca rolul unei voci a unei instante morale care trage concluziile potrivite, concluzii general-valabile, ce se pot aplica si destinelor oamenilor cetatii, personajelor chinuite, care au cazut prada greselilor de tot felul: „Stapane, primul lucru pe care l-am invatat este ca omul poate fi lesne inselat de naluciri pe care le crede adevaruri.”; „Somnul nu este ingaduit daca trebuie sa ramai treaz si disperarea nu face casa buna cu viata.”; „Bucatele sunt hrana cand sunt mancate cumpatat si otrava cand apare lacomia.”; „Am invatat ca libertatea inseamna viata pentru suflet si ca paradisul insusi nu ii este de nici un folos omului daca acesta si-a pierdut libertatea.”; „Am invatat ca omului i se poate da o minune, dar asta nu inseamna ca el va sti sa o vada si sa puna stapanire pe ea.”. Mi s-a parut interesanta una dintre observatiile lui Sinbad: este gresit sa fim prizonierii traditiilor, ai lucrurilor „invechite”. Sa fie oare aceasta o pledoarie pentru noutate, pentru inovatie, chiar si in lumea literaturii arabe? De altfel, Naghib Mahfuz insusi a fost un deschizator de drumuri, supranumit Balzac al lumii arabe si punand temelia romanului arab modern.

Cartea lui Mahfuz este insa, dincolo de lectiile de moralitate pe care le ilustreaza atat de poetic, dincolo de mitologie si de fabula, o pledoarie pentru poveste, o pledoarie pentru literatura. Cuvintele Seherezadei au stins setea de sange din inima unui sultan. Ce dovada mai mare decat aceasta si-ar mai putea dori cineva? Povestile ei s-au raspandit in lume si au inceput sa influenteze vietile oamenilor, de la ispravnici si seici la cersetori si negustori. In povestirile lui Mahfuz, mereu cineva povesteste, cineva relateaza o istorie, desprinde un talc sau, dimpotriva, acesta nu este transparent de la bun inceput. Seherezada isi pierde puterea de a ordona dupa bunu-i plac povestea si incepe sa participe la ea. Din martor devine participant. Noile istorii sunt cutremuratoare, dar au grija sa pastreze totusi iluzia unei fiinte umane, care se poate mereu indrepta si implini. Pentru umanismul lor, aceste povesti merita un loc de cinste si au, cu siguranta, o valoare de universalitate.