O pasare de care nu ne pasa

Primul roman al Ioanei Nicolaie, publicat la Polirom, a aparut in urma cu cateva luni, cam in preajma concertului lui Leonard Cohen. Coincidenta a fost cu atat mai mare cu cat poarta titlul uneia dintre melodiile consacrate ale artistului, O pasare pe sarma. Nu pot spune ca in presa cronicile i-au fost complet favorabile pana acum, insa au fost suficient de elogioase incat sa trezeasca interesul. M-am intrebat si eu asupra mecanismelor de „echilibristica” pe care un titlu cu o asemenea sugestie de fragilitate le promitea.

In cazul in care va era dor de anii ’90, cartea Ioanei Nicolaie contine o submersiune adanca in acea perioada asupra careia unii dintre noi au amintiri neclare. De fapt, mai mult decat un roman, mai mult decat o poveste, romanul, usor de citit, de altfel, alcatuieste o fresca sociala. Totul trece pe planul secund, iar primplanul este ocupat de vesnica „perioada de tranzitie”, cu toate neajunsurile si dezechilibrele ei, cu tot entuziasmul unei generatii care incepea sa se formeze dupa revolutia din 1989, si care lua contact cu primele dezamagiri si primele demitizari ale lumii capitaliste indelung asteptate.

Cui i se incredinteaza lupa prin care este privit haosul post-decembrist? Unei privitoare naive, studenta la litere, venita in marea capitala in primul an de facultate, cu multe vise, dar si fara prea resurse, de orice fel ar fi ele. Este, trebuie s-o recunoastem, cel mai potrivit tip de personaj pentru un asemenea rol, la fel de „absorbant” ca un burete, privirea imaculata gata sa fie… „maculata”. Naratiunea este una la persoana a treia, Sabina, eroina noastra, este privita din exterior, insa asta nu creeaza decat rareori impresia obiectivitatii. Perspectiva narativa este adesea viciata de modul in care Sabina insasi priveste lumea, de modul in care se confrunta cu problemele si capcanele intinse, incercand nu atat sa fie libera, cum spun versurile lui Cohen („Like a bird on a wire/ Like a drunk in a midnight choir/ I have tried in my way to be free”) pe care Nicolaie le citeaza in motto, cat sa supravietuiasca.

Citeste si:  Time management - element vital de echilibru

Nu avem de-a face cu o super-eroina, nici cu un ego exacerbat. Sabina este chiar o fata banala, din provincie, care isi doreste sa iasa din „cercul stramt” din motive cat se poate de telurice. E doar usor visatoare, adolescenta tipica. Trebuie precizat faptul ca Ioana Nicolaie, in interviurile pe care le-a dat pana acum in presa referitoare la acest roman, a incercat sa-si salveze cartea de sub (acuzatia de) autofictiune. Da, personajul seamana cu ea, si ea a trait in tulburii ani ’90, dar nu este ea, experientele Sabinei nu-i apartin.

Autoarea mai pretinde ca O pasare pe sarma este un roman picaresc. Eu n-am privit aventurile Sabinei, cu toate ingredientele lor nu prea frumos mirositoare, ca apartinand acestui gen. Experientele ei nu au un continut de pitoresc, de aventuros, tipice productiilor genului picaresc, ci sunt mai degraba de domeniul sordidului. Oamenilor din acest roman nu li se intampla nimic maret. Totul pare marunt, redus, ca desprins din lumea trista a stirilor de la ora 5. Sigur, avem un roman al devenirii, al maturizarii unei tinere, din toate punctele de vedere. Dar parca autoarea prea s-a chinuit sa inmagazineze aici toate acele mici trasaturi, acele scheme tipice, acele detalii pe care toti cei care au acum 30 si ceva de ani si le amintesc atunci cand se strang la un loc, eventual la o bere, si deapana amintiri. Blugi prespalati, fast-food-uri deschise de arabi, minoritati religioase ce incepusera sa fie popularizate pe atunci prin campanii agresive de „racolari”, vase minune pentru bucatarie la preturi fabuloase, grupari precum MISA, basarabeni, criza locurilor in camine, afacerile de prin campusuri, angrouri mizerabile la margine de oras, ajutoare de la elvetieni, marsurile pentru eliberarea lui Ilascu. Lista ar putea continua. Si asa Sabina a ajuns sa-mi para mai mult decat un personaj, cu nuante, cu umbre, un almanah de tablouri post-decembriste.

Citeste si:  Popas pirateresc la bariera de corali, in Belize

In general, oamenii din romanul Ioanei Nicolaie sunt lipsiti de viata. Ei sunt mai mult invocati pentru ca reprezinta ceva, pentru ca vorbesc in numele a ceva. Inclusiv Sabina si Eman, escrocul sentimental, cel care se plange vesnic de faptul ca in Romania „valoarea nu este recunoscuta”, el, cel care detine o diploma falsa de studii la Sorbona. Insesi gandurile personajului, atunci cand sunt redate direct, par cuprinse de un caracter „sfatos”, de o scortosenie deloc tipica varstei pe care studenta noastra o are, o rigiditate de altfel care ar trebui evitata de catre toti autorii de romane. Astfel, Sabina gandeste in enunturi de genul „nu stii niciodata ce e cu oamenii”, „Asa era si-n viata, unii castigau cat ai clipi si altora nu li se potrivea nimic, niciodata”. La fel de rigide si de artificiale se dovedesc si dialogurile personajelor, care uneori capata accente de un pretios rizibil: „Acolo m-as fi simtit ca un felinar aprins noaptea, in curte. De care se izbesc moliile”, „Dar asta nu ma impiedica sa ma simt mizerabil, ca in Procesul lui Kafka”. Cu siguranta, daca as fi fost studenta in anii ’90 si as fi stat in caminele bucurestene, nu m-as fi imprietenit cu Sabina.

Citeste si:  Copilareste la Muzeul Taranului! Targ pentru copii

Un alt aspect in care romanul scartaie din toate incheieturile este impresia de static. Personajele nu evolueaza deloc, nu se schimba. Cu tot dinamismul tabloului de epoca, cu schimbarile rapide, derutante care le inconjoara, ele raman aceleasi, egale. Si pana la urma, ne sunt si total indiferente. Desi Sabina pare sa fie o campioana a ghinionismului, nu pot spune ca de-a lungul lecturii m-a facut sa-mi pese de ea. Chiar scenele care se vor a fi tensionate, care ar trebui sa musteasca de dramatism, care sunt hotaratoare pentru destinul personajelor par lipsite de nerv, de vigoare. Ma asteptam de la primul roman al unei poete sa aiba o incarcatura oarecare de lirism, dar nu ma asteptam ca acesta sa fie de calitate indoielnica, ca desprins din jurnalul unei fete de pension.
Ah, uitasem: peste toata aceasta panza, din cand in cand falfaie aripile delicate ale unui misticism greu de inteles si de plasat. Claudia, o studenta exotica (vine din Bolivia) imparte celor din caminul de la Fundeni, ca un cadou de ramas bun, niste bratari cu rol de amuleta. Toate merg bine, bratarile par sa functioneze. Cand in camin apare Erika, ce se prezinta ca o reprezentanta a unui demonism la fel de obscur, demonism ascuns sub chipul unei vampe, totul se naruie, afaceri, relatii, specula, prietenii, totul. Asta sa fi fost evadarea in lirism din sordidul social si afectiv, niste slabe si ineficiente accente de realism magic?


Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.