O poveste despre o rosie uriasa si un colonel

Ma bucur foarte mult ca cei de la Polirom s-au hotarat sa reediteze romanul de debut, distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, al lui Razvan Radulescu, Viata si faptele lui Ilie Cazane. Sub vraja acestui scriitor, intrasem atunci cand am citit Teodosie cel Mic. Si se pare ca nu voi iesi curand.

Plecand de la titlu, ca si in cazul lui Teodosie cel Mic, autorul, ca un scamator de circ, promite sa scoata iepuri din palaria narativa si, surpriza, apar porumbeii. Viata si faptele lui Ilie Cazane face din start doua promisiuni: in primul rand, titlul seamana cu cele folosite pentru hagiografii, facandu-ne sa credem ca macar vom avea de-a face, daca nu cu un sfant, atunci cu un erou extraordinar, fara sa fie insa cazul cartii de fata, apoi, in al doilea rand, numele Ilie Cazane suna oricum, numai mitologic nu, substantivul propriu folosit aruncand de la inceput in derizoriu cele intamplate. Daca intoarcem cartea si citim coperta a patra, avem de-a face cu o alta mistificare. Bogdan Suceava ne spune ca odata cu acest roman, „putem discuta despre fictiune politica”. Or, mie cartea lui Radulescu mi-a parut mai mult decat o fictiune politica, dar si mai mult decat o parodie. Caci daca este si o rescriere, o reinterpretare a unei biografii de tip balzacian, asta nu inseamna ca ia in serios pana la capat, ca isi asuma complet postmodernismul. De parca Radulescu ar fi luat ce era mai bun din amandoua. Fictiunea politica constituie doar o rama in naratiune, nicidecum panza centrala. Este doar o forma, nu si un fond.

Eroul nostru este un individ banal, din anii ’60, al carui destin maret este prezentat sec inca din primul capitol. Cu alte cuvinte, aflam din primele pagini fisa biografica a lui Ilie Cazane. Acesta este un orfan, poreclit Cazane din cauza timpului indelungat petrecut in bucataria orfelinatului in care crescuse. Ajuns la varsta adulta, il gasim intr-un Bucuresti in ale carui carciumi consuma fara sa plateasca intrucat poseda un farmec ciudat caruia ospatarii si taxatoarele din autobuze ii sunt victime sigure. In mediul citadin, eroul nostru se simte ca pestele in apa, fara sa aiba o ocupatie stabila. Profilul sau mitologic se reduce astfel la cateva trasaturi definitorii. Apoi o intalneste pe Georgeta, femeie simpla de la tara, venita sa rezolve niste chestiuni legate de pensia tatalui in capitala. La fel ca toti ceilalti, si ea este vrajita de sarmul lui Cazane si o casatorie este incheiata in pripa. Mutat in mediul rural, Cazane isi continua „miracolele”: orice ar face soacra lui, tot el se trezeste primul si pune ordine in gospodarie, cultiva rosii cu diametrul de 50 de cm, face copii (ultima realizare). Viata lui la tara are o aroma de basm de Creanga, cumva idilic, insa cu un dram de fantastic (banuiala batranei invidioase ca in harnicul ei ginere se ascunde „necuratul”). Acest mod deosebit de a percepe supranaturalul irumpe si in scena din compartimentul de tren, a intalnirii dintre Chirita si un misterios Ministru al Justitiei, ce pare sa fie la curent cu desele si flagrantele lui incalcari ale protocolului de ancheta. Naratorul care observa de undeva de sus lucrurile ne sugereaza la un moment dat ca distinsul vizitator s-ar putea sa fie insusi diavolul, intrucat picioarele sale seamana cu niste copite, pentru a trage apoi valul de pe ochii nostri vrajiti si a ne anunta, prin gura personajului, ca este vorba doar de un ghips mai ciudat, folosit pentru platfus. Scotandu-l, o alta surpriza: ministrul are in picioare botosei cu ciucurasi.

Citeste si:  Orhidee cu o singura floare

Cazane este arestat de securitate, iar in acest moment intra in scena memorabilul tortionar colonel Chirita. Acesta manifesta de la inceput niste preocupari straine aparatului statului comunist. Obsesia lui este legata de existenta si esenta sufletului. Problematizarile sale mistico-religioase prefigureaza cumva dezastrul de mai tarziu. O alta contradictie, o alta „fisura” ii altereaza carapacea de instrument perfect al fortelor securitatii: anumite inclinatii si gusturi personale catre lucruri si obiceiuri de sorginte burgheza: Chirita este foarte mandru de scrumiera incastrata in perete din baie, are in casa mobile Art Nouveau, adora sa stea la „cafelute”. Ii cumpara rechizite pentru scoala fiicei sale dinainte de a se naste, fiind induiosat de gandul ca va avea un copil. In schimb, o carte precum „Regina Margot” ii apare ca fiind pornografica si nimic nu-l impiedica sa masoare in „autobuze” numarul celor trimisi in inchisori. Ceea ce il umanizeaza insa sunt tocmai acei faux pas, acele „devieri”. Raul nu e pur la Radulescu, probabil pentru ca nu exista. Raul are mici pete perfect umane. Cu siguranta, Chirita cel mai simpatic securist din literatura de la noi. O scena absolut memorabila o constituie sedinta de spiritism. Cine este cel invocat: Marx insusi, care pentru colonelul nostru reprezinta instanta suprema. Marx, parintele socialismului, este chemat din negura lumii de dincolo pentru a raspunde unor intrebari „mistic-mic-burgheze”. Ironia este maxima, credeti-ma, cartea va va recompensa cu astfel de scene din belsug.

Citeste si:  Ceasurile Nooka, accesorii fantezie

Un amestec de biografie cu elemente de autoreferentialitate, ca si cum ar parodia intr-un singur roman doua tipuri de scriituri, doua curente, doua scoli literare. Obsesiile mistico-religioase ale colonelului Chirita anunta dezastrul sau de mai tarziu. Ideologii simbol ai socialismului, precum Marx, se imbina de minune la Radulescu cu spiritismul si cu superstitiile. Cea care le da glas este madam Sticlaru, o exponenta a celor ce au reusit sa se adapteze cu succes „epocii omului nou”. Ea transporta morti noaptea cu „imeseul” si detine o casa ale carei camere le inchiriaza nefamilistilor, cu pensiune completa. Ceea ce iese din orizontul sau de intelegere este respins si marginalizat. In special, o irita unul dintre chiriasi, un circar, care refuza regimul de pensiune completa, sub pretextul ca are nevoie de o hrana atent selectionata, bogata in proteine, absolut necesara conditiei sale fizice. In casa lui madam Sticlaru, gasim un portret fidel al proprietatilor nationalizate. Acolo respira o lume ciudata, aproape ca o menajerie.

Ilie senior nu pare sa constientizeze nicio clipa singularitatea destinului sau, unicitatea calitatilor sale. Inocenta personajului, ignoranta referitoare la propria-i personalitate ni-l apropie si ni-l umanizeaza. Cazane nu este erou, nici sfant, este doar un om obisnuit care face miracole fara s-o stie. Eroul clasei muncitoare este inscris aici in alte coordonate. Faptele lui marete trebuie puse in slujba umanitatii si aparentul egoism, aparentul refuz de a impartasi cu ceilalti realizarile sale nu vor scapa nepedepsite. In ceea ce-l priveste pe fiul sau, naratorul se joaca din nou cu noi, ne promite in copilaria lui ca vom avea de-a face tot cu un personaj inzestrat cu un har, in ciuda aspectului sau fizic deloc impresionant (capul ca un dovlecel, amintind de rosiile supradimensionate ale tatalui sau). Pana la urma, promisiunile nici nu se tin, dar nici nu sunt complet infirmate. Cum ne mai pacaleste Radulescu? Plasand-o pe Georgeta si familia ei intr-un sat numit Liveni. Daca nu va suna deja cunoscut, trebuie precizat ca acolo s-a nascut George Enescu. Sa fie doar o intamplare faptul ca in copilarie Cazane fiul tot zdrangane la o vioara construita rudimentar de un tamplar, om simplu, dar priceput si ca Enescu a deprins primele melodii de la un lautar din satul cu acelasi nume? Iata cum ne leaga Radulescu si ne face sa vedem lucruri care sunt si nu sunt, ne face sa cream legaturi care exista, dar in alte planuri, ne arunca pe piste false.

Citeste si:  Indeplinire sarcina dificila

Romanul lui Radulescu reuseste o combinatie de neorealism, putandu-se recunoaste cu usurinta aspecte familiare ale societatii comuniste, cu elemente de fantastic. In cenusiul epocii socialiste, la Razvan Radulescu prind rod niste tomate absolut miraculoase. In saracia peisajului anilor ’60, explodeaza luxurianta. Dihotomia este sustinuta si la nivel lexical: fraze scurte, claritate, limbaj aproape rudimentar, colocvial urmate de viziuni ample, care ies din sfera realului, suportate de paragrafe lungi, unele dintre ele sunt reluate, uneori identic, alteori cu usoare modificari. Scriitorul se joaca cu stilurile, jongleaza cu ele, insa intreaga masinarie functioneaza perfect, niciun artificiu nu este in plus. De exemplu, capitolul intitulat MTV, in mod absurd, descrie o serie de paturi in care au dormit eroii, alegere ce poate parea gratuita, dar care-si va afla logica sa in derularea romanului. Acest capitol isi va gasi un corespondent in cel care vorbeste despre paturile in care fac dragoste Ilie Cazane Jr. si Tamara. Iar la sfarsit mai apare un pat, creatie fantastica a lui Cazane fiul, despre care nu aflam pana la sfarsit daca a mostenit „abilitatile” ciudate ale tatalui. Ultimul pat, unul muzical, aminteste intrucatva de masinaria scornita de Arhitectul lui Cartarescu.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.