Ole, Espana!

Marturisesc ca, cel putin fata de aceasta carte, nu ma incearca niciun minim sentiment de detasare. Caci iubesc Spania si ma intriga Luminita Marcu. Ambele de la distanta.

„Mansarda cu portocale” aparuta la Polirom este o carte ce se lasa greu de prins, de incadrat in celulele speciilor literare. S-au folosit in legatura cu ea mai multi termeni. Insasi coperta a patra este derutanta: „despre carti”, asadar critica, „despre artisti”, din nou critica si condimentata cu biografie, „despre Spania”, trimitand cu gandul la literatura de calatorie si, in final, „despre mine”. Sa fie asta un jurnal? Sau optam pentru un termen bombastic si umflat si atotcuprinzator ca o basilica romana: critifictiune?

Eu am citit-o ca pe o poveste de dragoste. Poveste ce a debutat asa cum incep multe: cu prejudecati. Luminita Marcu, fiind prin educatie o „British-oriented”, paseste pe taramuri latine cu reticenta. Incearca, face primii pasi, iese pe strazi, e cucerita de Madrid si de lumina lui, o lumina care nu se opreste, careia nimic nu-i sta in cale. Cred ca obloanele pe care le vedem atat de des in tarile din sudul Europei (ah! Lumina sudului!) au rol pur decorativ. Nu de alta, dar printesele europene care mergeau sa nasca la Madrid datorita aerului curat, dupa cum ne impartaseste autoarea, aveau nevoie de soare, de „luz para dar a luz”.

Citeste si:  Proiect de afaceri pentru cei ce nu agreeaza planurile

In acelasi spirit, ne ofera o imagine cu detalii intimiste asupra propriei camere din Bucuresti, care sufera un proces de „spaniolizare”: biroul vopsit cu melci aurii. Este un proces de contaminare, de aducere a aerului madril�n intr-un Bucuresti mohorat, in care lumina asteapta politicoasa in fata ferestrei, fara sa ne intepe pleoapele cu insistenta.

Dupa primul contact cu aceasta tara, pur intamplator si provocat de ratiuni derizorii (calatoria este intreprinsa pentru a asista la lansarea unui nou model al unei cunoscute marci de telefoane mobile), urmeaza cunoasterea mai in profunzime a celei ce provoaca acel coup de foudre. Astfel avem incluse in carte doua interviuri, unul cu Fernando Savater si celalalt cu un jurnalist (de stanga, trebuie mentionat) de la El Pais, Miguel Angel Bastenier. In capitolele dedicate acestor intrevederi avem o coborare de factura sociala intr-un domeniu al realului.

Colajul se completeaza insa cu extrase din cartile altor romani despre Spania. Aici este laudabil efortul de a te apleca asupra unor autori cazuti, din pacate, in desuet. Si pentru asta, pentru riscul asumat, jos palaria! Pe mine una, nu m-au plictisit nici fragmentele din Kogalniceanu, nici cele din Paler, Adrian Marino, Mihai Tican Romano sau George Calinescu. Unele din parerile domniilor lor m-au induiosat, altele m-au facut sa ma incrunt, insa in niciun caz nu au avut efectul de a ma face sa dau paginile mai repede.

Citeste si:  Nuduri ecologice

Mi-a placut aceasta carte si pentru ca vorbeste despre lucruri familiare mie, despre pasiunea de a invata o limba (si intrebarea :”Oare cand voi putea spune asta despre mine in spaniola, cand voi putea da marturie fara sa ma simt cel putin ciudat, fara sa mai simt distanta dintre mine si ce sunt si cuvintele acelea pe care le invat, le iau si nu le primesc?”), despre caile si mecanismele ei, despre motivatia care nu e de multe ori rationala (eu una ma fastacesc atunci cand sunt intrebata: „De ce inveti spaniola? La ce crezi ca-ti va folosi?”, meschinaria intrebarii ma ingheata), desi la mine drumul a fost oarecum invers (iubesc Spania pentru ca am inceput sa invat spaniola). Vorbeste despre cursurile organizate la Institutul Cervantes din Bucuresti, despre mediul si profesorii de acolo, despre genurile diferite de oameni pe care ajungi sa-i cunosti si care-ti sunt colegi, despre cat de greu e verbul spaniol.

M-au sensibilizat si aluziile mai mult sau mai putin voalate la propria viata, elementele de autobiografie (se declara a fi fost o „tocilara”, ne vorbeste despre „mesajele” importante din viata ei, despre tristetea si cumpenele ce o incearca uneori, despre experientele ei ce tin de activitatea din spatele catedrei, desi ii e dor sa stea in fata ei). Miscator mi s-a parut si capitolul despre Velasquez si sotia lui Juana. Un capitol despre o sotie si un om „muy agradable”.

Citeste si:  Andre din nou prietene

M-au facut sa zambesc micile detalii un pic narcisiste (doar un pic) care o fac sa se transforme din Luminita Marcu intr-un personaj de roman, sa capete o aura de fictiune. De exemplu, la una din orele de spaniola, cursantii incep sa se planga de frigul care era in sala. Una din fete ii spune profesorului: „Es frio�” Si continuarea: „Hace mucho frio, ma reped si eu cu forma corecta si adaug inca ceva, ca sa nu ma poata uita: Es como antes 1989!” (sublinierea imi apartine). Iar cu ocazia venirii lui Llosa la Bucuresti, aflata in imposibilitatea de a se putea apropia de celebrul scriitor pentru ca acesta era inconjurat de oameni „eterni” (Liiceanu, Mihai Zamfir) spune: „Nici macar o privire nu i-am putut retine, nici macar o fluturare din omul care sunt nu s-a intersectat cu viata lui.”

Luminita Marcu stie sa povesteasca in multe feluri. Cu ochii usor umezi, cu suras ironic, cu capul plecat din cand in cand, insa, mai presus de toate, stie sa vorbeasca de aproape, ii poti simti modulatiile glasului. Si astfel, Velasquez si Bunuel si Dali inceteaza a mai fi acele personaje de hartie lucioasa, de album.

Ei toti capata carne si suflare.


2 Comentarii
  1. spun si eu ce a mai zis cineva la o alta recenzie a ta, Irina. este prima data cand recenzia imi starneste curiozitatea de a citi cartea. de obicei refuz sa citesc intai recenzia pentru ca vreau sa percep cartea fara a o trece deja prin ochii altcuiva. ca sa nu mai vorbim despre recenziile prost facute – dupa parerea mea – care dezvaluie prea mult din cartea respectiva si nu mai lasa loc de surprize. Nu stiu cume e cartea, voi afla foarte curind pentru ca m-ai facut curioasa, dar recenzia e de 10 – chiar daca poate nu voi avea aceeasi parere ca tine despre Mansarda cu portocale. Nu cred in obiectivitatea unei recenzii, asa ca modul tau de a ne spune ca ti-a placut si de a ne-o recomanda si de a ne convinge sa o citim este cel care ia 10-le de la mine deocamdata. Mai vorbim dupa ce o citesc:)

  2. irina, textul meu postat cu statutr de comentariu reprezinta o incercare de a lua contact personal cu tine. situl agonia e deficitar in ce priveste facilitarea contactului cu un autor anume, cercetarea pe google mi-a dat coordonatele altor omonime ale tale. ceea ce sper sa obtin este acordul tau si a mai cui detine eventual copy rightul asupra recenziilor tale pe situl unde le postezi pentu ra prelua, desigur cu precizarea sursei, o recenzie a ta la o carte pe care intentionez s-o prezint in rubrica de profil a portalului http://www.liternet.ro daca intri gasesti adresa mea in pagina, la \”despre noi/redactia\”. daca esti d eacord sa-ti preluam recenzia la romanul lui orhan pamuk te rogs confirma-mi prin email. cele bune. rim

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.