Otelo repovestit de un barbat sentimental

Cartea de azi m-a uimit, m-a incantat, m-a ravasit. Nu ca as fi fost la prima intalnire cu Javier Marías, scriitorul spaniol contemporan dupa al carui nume ma uit cel mai des in librarii de vreo trei-patru ani incoace. Barbatul sentimental, roman aparut la Univers, pleaca de la un conflict simplu, care a stat la baza multor opere beletristice: triunghiul amoros. Zona in care surprinde romanul spaniolului nu este insa cea epica sau cea morala, nu cea in care se rezolva conflictul. Instantele morale raman aceleasi, iar asta aduce un aer clasic relatarii. Farmecul cartii vine insa din altceva: vine din relatare, din modul in care ne este spusa povestea.

Barbatul sentimental anunta in 1987 o noua etapa in creatia lui Javier Marías. Incepand cu aceasta carte patrunde in literatura spaniola un nou tip de scriitura. Una care se naste pe parcurs, un gen de poveste care nu exista apriori in mintea naratorului, ci prinde viata odata cu rostirea cuvantului. Pentru Javier Marías, realitatea este faurita din cuvinte, faptele si gesturile se „comit”, se implinesc numai dupa ce au fost pronuntate si poate ca va amintiti importanta colosala a cuvantului, a actului marturisirii in „Inima atat de allba”, aparuta la noi la RAO.

„Nu stiu daca sa va povestesc visele mele. Sunt vise vechi, demodate, mai demne de un adolescent decat de un cetatean.” Asa isi incepe confesiunea naratorul si protagonistul nostru, al carui nume nu il vom afla. Va trebui sa ne multumim cu porecla lui, Leul din Napole. El este un faimos cantaret de opera care rememoreaza, reactualizeaza o poveste de dragoste care a avut loc acum patru ani. Indoiala veridicitatii marturisirii sale este dublata de faptul ca, nu numai ca povestea nu este actuala, ci ea este filtrata prin vis. Asadar, slabiciunii memoriei, pe care o stim cu totii cat de tradatoare este, i se adauga incetosarea specifica visului. Leul din Napole se simte insa mai confortabil cu sine atunci cand este situat in incertitudine decat atunci cand stie cu siguranta ceva. Iar noua nu ne ramane altceva decat sa ne lasam cuceriti de monologul sau care e presarat de indoiala la tot pasul.

Citeste si:  Cum sa ai o dieta echilibrata?

Acest tip de discurs va deveni, de altfel, genul predilect practicat de Javier Marías in romanele ce au urmat, pentru a-si atinge, din punctul meu de vedere, apogeul desavarsirii in „Maine in batalie sa te gandesti la mine”, dar care poate fi urmarit si in „Chipul tau, maine: Febra si lance”, in „Inima atat de alba sau in „Negra espalda del tiempo” (ignor titlul in romana, nici nu cred sa se fi tradus).

Leul din Napole (porecla evident ironica, mai ales daca e raportata la domeniul sentimental al vietii sale) este un pedant cantaret de opera, aflat in plin ritm ascendent al carierei, care cutreiera marile orase ale lumii, nelasand urme pe nicaieri, un spirit instrainat, un orfan. Intors in orasul de bastina, in Madrid, insa tot ca strain, nu ca localnic, cunoaste un misterios trio format dintr-un rigid bancher belgian, sotia acestuia, Natalia, si un curios secretar, indeplinind si functia de insotitor si confident al acesteia, Dato. Natalia calatoreste si ea mult, acompaniindu-si sotul acolo unde acesta are afaceri de incheiat. Si ea este o straina, insa trebuie sa ne oprim aici cu speculatiile, intrucat nu aflam prea multe despre ea. Desi este disputata de cele doua prezente masculine, de bancher si de tenor, ea ramane in permanenta invaluita in mister, intr-o ceata ce se mentine netulburata pana la ultimele pagini si nici macar speculatiile sau imaginatia naratorului nu merg prea departe intru deslusirea ei.

Citeste si:  Mike Myers si Paris Hilton, "laureatii" Zmeurei de Aur de anul acesta

Jocul palpitant, pentru cititor, este cel care se tese intre planurile narative. Si inca o data, trebuie sa-mi exprim admiratia pentru maiestria lui Javier Marías, pentru asociatiile sale extraordinar de proaspete, de inventive, pentru modul in care plimba povestea pe multiple paliere, iar aceasta stratificare este prezenta atat la nivel stilistic, cat si la nivelul fictiunii. Intr-o carte de numai 150 de pagini, avem episoade care au avut loc, episoade care au fost visate si episoade care au fost imaginate. Atunci cand tenorul-narator nu stie, de pilda, ce se intampla in spatele usilor dormitorului conjugal, isi imagineaza. Insa speculatia lui merge mult mai departe decat mintea unui indragostit oarecare sau decat acele presupuneri si scenarii nascute din nelinisti si gelozii vulgare. Timpurile si modurile verbale (conditional-optative, apoi urmate de indicative) sunt controlate cu o mana atat de sigura incat ajungi sa te intrebi, la final, daca nu cumva chiar asa s-au intamplat lucrurile. La fel ca un scriitor, naratorul nostru se joaca cu cuvintele si frazele si realitatea pare plasmuita din acestea, cuvantul existand inaintea gestului. Posibilitatea devine siguranta atunci cand imaginatia lucreaza, iar in felul acesta, Leul isi exercita puterea asupra celor din jur care devin, din oameni reali, personajele fictiunii sale, ii domina, ii controleaza, ii manipuleaza.

Naratiunea la persoana I este explicatia pentru numeroasele digresiuni caci spatiile goale (naratorul nu este omniscient, iar vocea lui trebuie sa vorbeasca mereu si mereu) sunt umplute cu speculatii si teorii de tot felul. De pilda, Leul isi compara stilul de viata cu cel al comis-voiajorilor si imagineaza si sfarsituri la fel de dramatice, anuntand parca tragedia din finalul cartii. Nimic nu este lasat la voia intamplarii de Javier Marías. Un calendar italian care pare doar un obiect, lipsit de insemnatate isi va afla intrebuintarea mai tarziu. Aceasta grija a detaliului ar putea parea ciudata pentru o carte in care naratorul este lipsit de credibilitate, in care acesta anuleaza si reface relatii si sentimente cu ajutorului visului si al amintirilor, mereu tradatoare. Nimic nu e fix in romanele lui Javier Marías, totul este oricand susceptibil de schimbare, trecutul se poate inova, se poate modifica sub alte umbre, sub alte lumini.

Citeste si:  Barack Obama este aproape de o decizie importanta: ce caine va aduce la Casa Alba

Un alt aspect evident este aplecarea lui Javier Marías spre opera shakespeariana. Daca in „Inima atat de alba” pleca de la tragedia lui Macbeth, aici creeaza un paralelism cu Otelo. Leon poate fi identificat cu Cassio, Natalia cu Desdemona, Manur cu Otelo, iar Dato poate fi vazut ca o varianta masculina a Celestinei. Nu avem insa de-a face cu simple proiectii, ci mai degraba cu o interpretare in metatext, complicata de accente parodice. Iar povestea nu se incheie cu moartea personajelor, ci cu o ciudata identificare intre Cassio si Otelo. Si cu o intrebare: cine e „barbatul sentimental” pana la urma? Bancherul sau tenorul? Asteptandu-va opiniile, sper ca nu va veti lasa inspaimantati de oribila coperta a cartii, care e de un kitsch absolut si care nu are absolut nicio legatura cu continutul acesteia.


2 Comentarii
  1. \”La fel ca un scriitor, naratorul nostru se joaca cu cuvintele si frazele si realitatea pare plasmuita din acestea, cuvantul existand inaintea gestului. Posibilitatea devine siguranta atunci cand imaginatia lucreaza, iar in felul acesta, Leul isi exercita puterea asupra celor din jur care devin, din oameni reali, personajele fictiunii sale, ii domina, ii controleaza, ii manipuleaza. \” Cred ca ti-a placut foarte mult cartea aceasta, Irina, dupa cat de captivanta e recenzia ta. M-a convins, dupa cum cred ca i-a convins si pe altii. O sa ma uit dupa carte in librarii. Poate nu e prea tarziu sa o gasesc

  2. Dmi, cauta si \”Inima atat de alba\” (aparuta la RAO) si \”Maine in batalie sa te gandesti la mine\” (la Univers, dar nu sunt foarte sigura) de acelasi autor. Asa cum am zis, este un scriitor fascinant.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.