Françoise Sagan cu a sa carte autobiografica Cele mai frumoase amintiri (aparuta la Nemira) propune o lectura placuta, cu care este usor sa respiri, de vara. O sa vedeti ca si cele narate se asorteaza atmosferei varatice in care unii dintre noi s-au scufundat. Françoise Sagan face parte, alaturi de Anais Nin, din galeria de copile teribile ale literaturii franceze care au facut istorie mai degraba datorita unui destin furtunos, unei personalitati foarte puternice, unor circumstante prielnice decat calitatilor operelor lor literare. Si nu spun asta la modul peiorativ. Personaje precum cele doua sunt absolut necesare in peisajul unei vieti literare animate. Sunt muze, sunt comentatoare, pastreaza prin memoriile lor parfumul unei epoci. Amestecand frivolul cu mina grava, profunzimea cu superficialitatea, tragismul cu hedonismul, lectura „documentelor” pe care ni le-au lasat mostenire aduce cateva satisfactii indiscutabile.
Françoise Sagan isi facea debutul pe scena literara franceza la frageda varsta de 19 ani, cand ii aparea romanul „Bonjour, Tristete”. Acest „prim bal—a propulsat-o in lumea boemei pariziene, iar de aici incolo numele ei a devenit o constanta in rubrica de scandaluri mondene. Insusi romanul de debut era unul care scandaliza cititorii anului de gratie 1954: o adolescenta senzuala si lenesa, care confunda plictisul si blazarea cu tristetea veritabila si, peste una si alta, mai era si amorala!
Cele mai frumoase amintiri aduce in fata ochilor nostri o suita de personaje ilustre, de figuri care au fost deja plasate la limita intre mit si realitate. Destinul lui Françoise Sagan s-a intersectat cu cel al unor oameni precum Billie Holiday, Tennessee Williams, Orson Welles sau balerinul rus Rudolf Nureiev. Aici exceleaza frantuzoaica. Toti acesti oameni sunt prezentati intr-o lumina extrem de calda, sporind fascinatia deja existenta in jurul lor. Françoise Sagan nu da foarte multe detalii din zona intima a vietii sale, marturisirea se opreste la un nivel supericial, creionand mai ales omul social Françoise Sagan decat omul ce iubeste si sufera pe care te-ai astepta sa-l regasesti intr-o scriere autobiografica. Memoria planeaza asupra faptului exceptional, cum ar fi cele cateva intalniri cu „persoane notabile”. Ceea ce o salveaza de la enumerarea seaca si grandomana este dimensiune umana a evocarilor sale. Veti regasi in paginile scrise de Françoise Sagan o Billie Holiday obosita, un Tennessee Williams indurerat de moartea iubitului sau, un balerin si o privire aruncata intr-o oglinda asupra artei reprezentate de propriul corp.
O legatura asupra careia staruie mai mult este cea cu Sartre. Capitolul dedicat lui incepe cu o scrisoare, epistola ce a fost si publicata in revista „L’Egoiste”. Françoise Sagan cutreiera Parisul in compania unui Sartre care a orbit, a unui Sartre care nu mai poate sa scrie, dar care si-a conservat aceeasi energie, acelasi spirit. Il recunoaste ca maestru si stie sa-si faca loc in viata acestuia, in ultima ei etapa. Il apara in fata detractorilor si isi expune o admiratie neostoita fara de marele scriitor si filosof.
Aspectele biografice, intime, personale asupra careia Françoise Sagan zaboveste totusi nu sunt constituite nici de iubirile acestei femei fascinante, nici de relatiile ei cu familia. Ci de doua mari pasiuni: jocurile de noroc si viteza. In capitolul intitulat „Jocul” ne plimba prin cazinourile vremii, la Cannes, la Saint-Tropez sau la Londra, relantand episoade diverse, cu final fericit sau din contra. Ramane totusi una dintre cele mai pitoresti marturii venite din lumea celor atrasi de frisoanele produse de niste jetoane intre degete. „E adevarat ca jocul e o deprindere profund captivanta; e adevarat ca poti lasa sa astepte doua ore fiinta umana pe care o iubesti cel mai mult, daca esti prins intr-un joc mai savuros. E adevarat ca poti sa-ti uiti cu desavarsire datoriile, dificultatile si restrictiile urmarind un sabot, cu riscul ca o ora mai tarziu sa te confrunti cu probleme inzecite. Dar asta dupa o ora care a facut inima sa-ti bata cu putere, sa uiti clepsidra timpului, sa uiti greutatea banilor, sa uiti potrivniciile „tentaculare” ale societatii. E adevarat ca, in timp ce joci, banii redevin ceea ce n-ar trebui niciodata sa inceteze a fi: o jucarie, niste jetoane, ceva interschimbabil si fara o natura proprie. E adevarat si ca jucatorii veritabili sunt rareori rai, rareori avari, rareori agresivi; toleranta salasluieste in toti cei care nu se tem sa piarda ce au; cei care considera orice posesiune materiala sau morala ca fiind provizorie, care considera orice infrangere ca o intamplare neprevazuta si orice victorie ca un dar al cerului.” Vitezei, pasiunii pentru automobile si pedala de acceleratie ii este dedicat un alt capitol pe parcursul caruia relateaza si cateva accidente din care a scapat ca prin minune.
La sfarsit, intr-un scurt capitol intitulat „Lecturi”, Françoise Sagan vorbeste despre cartile si autorii pe care i-a descoperit, care au captivat-o iremediabil, care au influentat-o si i-au marcat nu numai evolutia literara, ci insasi viata. Printre acestia, Gide („Fructele pamantului”), Musil, Rimbaud („Iluminari”), Camus („Omul revoltat”), Proust. Françoise Sagan vorbeste mai mult despre literatura decat despre biografie, iar ultima parta a cartii, explica intr-un mod foarte poetic ce a insemnat pentru ea lectura: „(…) daca in prezent mi-e cu neputinta sa explic, ba chiar sa inteleg desfasurarea vietii mele, daca nu stiu nimic, daca n-am invatat nimic in cursul unei existente ce poate fi cu usurinta calificata drept agitata, imi raman totusi, ca niste trambuline sau ca niste busole, aceste patru titluri de carti dintre care, de altfel, nu mai apreciez decat jumatate. La ele s-a referit mintea mea ani de-a randul; de ele sunt legate cele mai vii si cele mai sigure dintre amintirile mele. Mirosul, auzul, vazul si chiar pipaitul au fost in acele momente marcate in egala masura ca si inteligenta mea; in timp ce amintirile inimii nu mi-au lasat niciodata decat o imagine cat se poate de vaga sau, dimpotriva, n-au coplesit decat un singur simt. Stralucirea ochilor mei intr-ai sai, cea a primei sale iubiri, mirosul de ploaie si de cafea al primei despartiri, s-au dezvoltat la extrem, dar in detrimentul restului. Ploua oare in timpul acelui prim sarut sau mi se spunea adio cu ochii plecati? Nu mai stiu, traiam prea multe eu insami. Si a trebuit sa las sa traiasca altcineva in locul meu, intr-un cuvant, sa citesc, pentru ca, in sfarsit, sa-mi simt in mod desavarsit propria existenta.”.