Poveste magica in Peru

La teta asustada a fost unul dintre filmele nominalizate la Oscar pentru film strain (despre castigatorul acestei competitii am scris aici), iar la noi, din pacate, singura proiectie de care am cunostinta a fost cea din cadrul Festivalului de Film European, la care v-am tot indemnat sa mergeti. Regizat de Claudia Llosa (in cazul in care va intrebati, asa cum am facut-o si eu, daca are vreo legatura de rudenie cu faimosul romancier peruvian, aflati ca este nepoata acestuia), pelicula spune o poveste despre femeile violate in timpul sumbrilor ani ’70-’80 – 70000 de oameni au murit atunci din cauza razboiului civil in satele din Anzii peruvieni. Numai ca gaseste o forma inedita de a relata o istorie sumbra: prin cantec. Primele cadre incep cu o incantatie, a femeii care-si spune durerea cu o voce molcoma si stinsa, dar atat de expresiva si de frumoasa.

Titlul are darul de a naste nedumeriri. Tradus in engleza prin “The milk of sorrow”, iar mot-a-mot insemnand “sanul speriat”, el se refera la o anumita boala, care conform credintelor populare din Peru, se transmite prin laptele matern de la mama violata in timpul sarcinii la copilul sau. “Boala se manifesta prin frica, insingurare si izolare. Fausta, fiica femeii violate care-si canta durerea, este personajul principal al acestei lente, dar expresive pelicule peruviene.

Citeste si:  FRANTURI DE RUGACIUNI - Expozitie multimedia

Faustei ii e teama. Ii e teama ca viata ei sa nu imite destinul femeilor din satul natal. Desi s-a mutat la Lima, unde locuieste in casa unchiului sau, intr-o periferie dezolanta, aproape desertica, desi i se explica faptul ca aici lucrurile stau altfel, Fausta are o frica organica de barbati. In paralel cu tacerile, cu miscarile ei retinute, abia schitate, cu teama ca de animal prins intr-o capcana, lumea din jur este plina de culoare, de zgomot, volubila, iar actiunea este punctata periodic de cate o nunta – familia unchiului se ocupa de organizarea de nunti. Cu tot ridicolul, kitschul si aspectul prafuit al nuntilor din mahalaua peruviana, cu tot bizarul perechilor de miri, spectacolul ceremoniilor aduce bucurie intr-o lume bantuita de saracie si umilinta. Baloane agatate de voalul de cativa metri al unei mirese, parada cadourilor strigate (cam cum se facea la noi in sate cu “darul”), muzica si dansurile nu prea diferite de “pinguinul”, piscina sapata intr-o groapa initial destinata unui mormant – toate acestea aduc o nota cumva a la Kusturica.

Citeste si:  Calitatile unui manager perfect

Moartea si nunta sunt cele doua elemente primordiale in filmul Claudiei Llosa si, in acest sens, este ilustrativa o secventa in care o rochie de mireasa este intinsa pe patul care ascunde cadavrul mamei Faustei. Admirabil este modul in care nu e nimic sumbru, nimic grotesc in aceasta alaturare a viilor cu mortii, iar momentele de tensiune sunt sublimate excelent prin cantec. Fausta, ca si mama ei, isi canta starile in quechua, iar cand este rugata sa reproduca o interpretare, spune ca nu mai tine minte, pentru ca inventeaza, improvizeaza cuvintele.

Portretul unei epoci si al unei paturi sociale se imbogateste prin cateva tuse de realism magic, imprumutat parca din romanele unui Garcia Marquez. Fausta – interpretata genial de Magaly Solier – in ciuda aparentei sale fragilitati, are o forta aproape atavica, pare insufletita de un suflu pur si primitiv. Fausta – ca exponent al unei paturi, cea a populatiei sarace, din Anzi, de origine amerindiana – se confrunta si cu raceala unei pianiste albe si bogate pentru care lucreaza ca servitoare. Aceasta este capabila sa aprecieze frumusetea cantecelor Faustei, daruindu-i cate o perla pentru fiecare cantec, insa o face intr-un mod aproape inuman, complet detasat, aseptic. Nu empatizeaza cu starile si cu evenimentele care au dus la nasterea unor cantece atat de triste. Iar la sfarsit, cand tolba de cantece este goala, se debaraseaza in cel mai brutal mod de Fausta. Aceasta, pe de alta parte, este vizibil emotionata atunci cand isi asculta sefa interpretand o bucata la pian, in cadrul unui concert.

Citeste si:  Unde mergem diseara? 10-13 decembrie

Imaginea ramane un mare atu al acestui film emotionant. Cadrele sunt minunat taiate, Claudia Llosa opereaza excelent cu fiecare element, cu lumina si culorile. Chiar si mahalaua de la periferia Limei este minunat stilizata ca un exercitiu care demonstreaza calitatea fotogenica a saraciei, amintind de Slumdog Millionaire. Cat despre muzica, va vor ramane cu siguranta in minte cantecele in quechua fredonate de protagonista.

Filmul a obtinut Ursul de Aur in cadrul Festivalului de Film de la Berlin, anul trecut.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.