Povestea care imi va salva viata

Vineri, 12 februarie 2010, a inceput ca orice zi obisnuita: m-am trezit, am luat micul dejun, mi-am sarutat sotia si fata si am iesit pe usa. Am ajuns la birou, am lucrat pana la ora 15.00, cand m-am invoit de la sefa mea pentru ca aveam o programare la dentist.

Luni, 15 februarie 2010, viata mea era cu totul alta. Eram sub tratament cu citostatice pentru leucemie acuta mieloblastica, intr-un salon din Spitalul Coltea.

Nu va vine sa credeti? Iata intreaga poveste:

Din punct de vedere meteorologic am stabilit ca ziua de luni, 8 februarie 2010, este cea mai urata zi pe care am vazut-o vreodata. Totul fusese invaluit intr-o ceata umeda, iar ploaia se revarsa fara oprire peste nametii de zapada adunati pe parcursul a doua zile si doua nopti. Eram ud la picioare. Si asa am ramas pe parcursul intregii zile. Dar nu asta ma deranja, ci faptul ca fiecare pas pe care-l faceam imi taia rasuflarea. O oboseala nesfarsita pusese stapanire pe mine. Uram statia de metrou pentru ca nu avea scari rulante. Ma simteam de parca aveam 80 de ani si trageam si tubul de oxigen dupa mine. La birou nu m-am mai ridicat de pe scaun pana cand s-a lasat seara. Iar efortul de a ajunge acasa mi s-a parut aproape supraomenesc. Luasem o hotarare: trebuia sa merg sa ma vada un medic. Eram convins ca inima mea e vinovata.

Citeste si:  Teama de noile tehnologii

Cand am ajuns acasa mi-am ascuns oboseala sub masca unui zambet. Madalina nu trebuia sa se ingrijoreze. Avea si asa destule pe cap, iar fiica noastra, aflata la varsta adolescentei, presupune mai multa atentie si grija acum decat in perioada copilariei, cand stiam ce face, unde este si cum gandeste.

Dar Madalina m-a ghicit de cum am intrat in casa. Ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu. Asta pentru ca eu sunt barbatul unei singure femei de cand aveam 18 ani – sunt barbatul Madalinei. I-am promis ca voi merge sa-mi fac analizele cat de curand.

In urmatoarele zile nu am ajuns la medic, dar am reusit sa-mi fac o radiografie la dinti, pentru ca banuiam ca am o infectie si mai ma gandeam ca si asta imi poate cauza probleme la inima.

Se facuse deja vineri. La ora 15.00 am plecat de la serviciu spre dentist. Urma sa-mi spuna cat ma va costa lucrarea pe care trebuia sa mi-o faca. Madalina ma astepta acolo. Dupa ce am discutat si am stabilit urmatoarea programare, sotia mea i-a spus si dentistei ca sunt foarte obosit in ultima vreme. Ne-a sfatuit sa mergem neaparat la un medic. Nici nu am iesit bine din cabinetul stomatologic, ca Madalina a inceput sa insiste sa mergem chiar atunci sa ma vada cineva. Eram obosit, asa ca nu m-am opus. Am ajuns la un spital particular de pe Grivitei, la camera de garda. Dupa cateva analize facute pe loc am aflat ca era ceva in neregula: viteza de coagulare a sangelui – 20 de minute. Mi-am sunat prietenii si am decis sa merg la sectia de Hematologie a Spitalului Coltea. M-au internat chiar in acea seara, dupa ce mi-au recoltat noi probe de sange.

Citeste si:  Obiceiurile femeilor de succes

Sambata , 13 februarie 2010. Eu nu am lesinat niciodata. Eu nu am plans niciodata. Pana in aceasta zi, la orele 11.00 cand am aflat diagnosticul: „leucemie acuta mieloblastica”.
A fost cea mai urata zi din viata mea, dar nu din punct de vedere meteorologic.

Aceasta e povestea mea. Inceputul noii mele vieti.

Mi s-a spus ca trebuie sa scriu aceasta poveste. Ca fara ea nu se poate. Toti prietenii m-au batut la cap cu asta. „E pentru oamenii care nu te cunosc. Doar aceasta poveste ii poate face sa-si dea seama prin ce treci si sa-i convinga sa-ti fie alaturi”. Si m-am intrebat cum se face asta. Cum se poate scrie povestea care iti salveaza viata? Habar n-am. Mie imi place matematica.

Citeste si:  Bookfest 2009 va aduce, pe langa literatura, filme si muzica

Problema: Intr-un spital au fost internati intr-o zi 19 pacienti. Primii doi aveau hepatita, cei cu probleme de inima au fost de opt ori mai multi decat cei cu hepatita, iar restul au fost diagnosticati cu leucemie. Cati pacienti cu leucemie au fost internati?
Rezolvare: un singur pacient cu leucemie si acela eram EU.

Eu am fost cel din acea zi si din acel spital, eu, cel care ma „adun” acum unui sir de vieti ce merita sa fie salvate. Cum pot sa-mi pledez cauza, ce argumente pot avea eu care sa-i convinga pe ceilalti sa-mi fie alaturi? Si ma gandesc, si ma gandesc… IUBESC VIATA SI VOI LUPTA PENTRU EA. E TOT CE MI-A RAMAS DE FACUT!

Pentru cei interesati sa ajute, va rugam sa accesati http://niculae-ionescu.blogspot.com/.

foto


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.