fbpx

Praga se afla, uneori, in Madrid

Juan Jose Millas este unul dintre preferatii mei, v-o spun de la bun inceput. Tot asteptam momentul cand o editura din Romania avea sa observe potentialul acestui scriitor spaniol contemporan si avea sa inceapa sa-i traduca romanele. Iata ca s-a intamplat. Doua femei la Praga a aparut la Humanitas, in colectia Cartea de pe noptiera si indraznesc sa spun ca nu va trece mult pana cand Millas isi va castiga un grup solid de cititori romani.

Problema identitatii, problema gasirii unei identitati nu prin realitate, ci prin fictiune si fictionalizare reprezinta o constanta in romanele lui Juan Jose Millas. In Doua femei la Praga Luz Acaso, protagonista in varsta de 40 de ani, doreste sa-i fie scrisa biografia. O biografie posibila insa, nu neaparat reala, iar Juan Jose Millas ne face sa ne intrebam daca exista, de fapt, biografii reale. In fiecare zi insa, isi schimba povestea, imbracand mai multe vesminte, mai multe personalitati, in functie de anumite imbolduri, ganduri netranspuse nicicand care i-au sagetat la un moment dat fiinta. Nu aflam daca este prostituata sau functionara, mama sau fara copii, sotie sau amanta.

Citeste si:  Insula Socotra, o calatorie in timp

Scriitorul care preia sarcina redactarii se trezeste el insusi intr-o situatie confuza, in care se transforma rapid din „scrib”, din redactor in participant intrucat „inventiile” lui Luz Acaso (al carei nume s-ar putea traduce prin „lumina poate”) rezoneaza cumva cu detalii ale propriei biografii – semi-reale, semi-plasmuite. Secventa unei replici a mamei sale – una vaga, fara date concrete, absolut banala – il face sa creada ca este un copil adoptat, de pilda, si simte acel impuls al tuturor copiilor: aflarea mamei reale, biologice.

Naratorul insusi devine personaj direct implicat, atras tot de aceeasi valtoare a relatiei parinti-copii sau a legaturilor amoroase din trecut, care au avut drept rezultat nasterea unor copii ilegitimi care se intorc, peste ani, si cer socoteala. Tot legat de personajul-narator, ia forma si o alta obsesie a lui Juan Jose Millas: teoria dublului, a geamanului prezumtiv pe care toti il avem pe undeva prin lume si a carui existenta o ignoram.

Itele intamplarilor danseaza in fata noastra in ritmuri care pot parea melodramatice daca nu ar fi acea ironie, acea tentatie irezistibila a accentelor parodice, acele detalii care pot aluneca din poezie inspre sordidul cel mai uman.

Citeste si:  Dans si vis

Daca, in planul real, lucrurile sunt adeseori lipsite de semnificatii, de sensuri, evenimentele sunt fortuite, gratuite, in planul fictiv totul are o semnificatie. De aici importanta covarsitoare a actului povestirii, a plamuirii, a relatarii. Maria Jose, colocatara lui Luz Acaso, renunta la realitate – jumatatea dreapta si incearca sa traiasca exclusiv prin fictiune – jumatatea stanga intr-un apartament situat din punct de vedere geografic in Madrid, dar din punct de vedere fictional in Praga. Se creeaza asadar o serie de paralele intre destinele persoanejelor din cele doua planuri, iar diferenta dintre realitate si iluzie, dintre ce a fost si ce ar fi putut fi devine din ce in ce mai greu de facut. Personajul scriitoarei aspirante este unul in culori absurde, insa atat de reconfortante! Ea este fascinata de lumbago, vrea sa scrie o carte despre aceasta afectiune, insa nu stie prea clar daca subiectul ar trebui sa fie chiar boala lumbago sau „l’um bago”, care ar insemna (in romana! – pretinde ea, sau isi place sa isi imagineze) „ochi lenes”. Drept urmare, poarta un plasture pe un ochi, fiind o „falsa chioara”, si incearca sa se serveasca exclusiv de membrele stangi, convinsa fiind ca astfel ar ajunge sa utilizeze un potential urias, neglijat de umanitate prin forta cutumelor care ne impun “mana dreapta”, miscarile intr-un anumit sens etc.

Citeste si:  Trupa britanica de rock alternativ "Franz Ferdinand" va concerta, in iulie, la B'estfest

Pana la urma, amanuntul inventat, fantasma, detaliul imaginat ajung sa aiba mai mare greutate decat ceea ce stim cu siguranta ca s-a intamplat, iar Millas reuseste o asa minune fara prea mari complicatii narative sau stilistice. In proza lui Juan Jose Millas tocmai asta este uimitor: modul anodin in care extraordinarul, ceea ce e aberatie si nu norma se strecoara in cel mai „normal”, mai firesc si mai sanatos cotidian. Personajele devin fenomen in cel mai nefenomenal mod – daca-mi este permisa exprimarea. Sper doar ca traducerile sa nu se opreasca aici, caci inca n-ati vazut ce are mai bun. Ma gandesc in special la „El desorden de tu nombre”, „La soledad era esto”, „Tonto, muerto, bastarde e invisibile” si „Vision del ahogado” (le gasiti pe toate la biblioteca Institutului Cervantes din Bucuresti).

Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.