Azi, va propun o noua intoarcere la clasici. „Bartleby”, nuvela lui Herman Melville, aparuta initial anonim in „Putnam’s Magazine” a devenit o adevarata vedeta dupa o perioada in care a fost acoperita de faima unei alte scrieri a lui Melville, „Moby Dick”. Pe piata romaneasca, o gasim reeditata de Humanitas anul acesta, in colectia „Cartea de pe noptiera”. Melville a cunoscut un destin ciudat in ceea ce priveste faima. Daca „Moby-Dick” l-a acoperit de glorie, scriitorul a sfarsit ca un ilustru anonim. De fapt, pana catre mijlocul secolului XX, putini au fost cei care au vorbit despre nuvela „Bartleby”. Apoi, a fost numita de catre multi teoreticieni ca fiind o precursoare a literaturii absurdului, impartind acelasi sector cu „Procesul lui Kafka”.
Desigur, incadrarea in literatura absurdului nu a fost singura care i s-a acordat povestirii. Aceasta are ca punct de plecare mediul din biroul unui avocat. Faptele sunt prezentate din perspectiva acestuia. Astfel, facem cunostinta cu personajele. Ele sunt reperele fixe, bine incadrate in fagasele lor. Ceea ce tulbura linistea acestui birou este aparitia lui Bartleby, un copist nou-angajat. Acesta isi executa sarcinile cu constiinciozitate, cel putin pentru o perioada de timp. Apoi, incepe sa refuze, iar formularea pe care o foloseste a devenit faimoasa „Prefer sa nu”. Asa incepe sa se contureze absurdul. Prin acest refuz, fara explicatii, refuz amplificat prin mutenie.
Incercarile avocatului de a afla ceva dau gres una dupa alta. Si totusi, ceva il impiedica pentru o lunga perioada de timp sa se debaraseze de incomodul functionar. Acesta continua sa vina, ba chiar sa locuiasca in acel birou, transformandu-se intr-o prezenta tacuta si permanenta, care aproape ca se confunda cu mobilierul care il inconjoara, in paradigma unui refuz. Pana la urma, vazand ca nu-l poate izgoni, avocatul este cel care pleaca, incercand sa scape de o povara si plasand-o altcuiva.
Bartleby este conturat prin descrierea catorva gesturi si posturi care-l diferentiaza, care-l scot din normalitate. Este palid, nu pare sa se hraneasca, este nemiscat timp de ore intregi, fixeaza mai tot timpul un perete. Si la orice propunere si provocare venita din exterior da raspunsul bine-cunoscut „Prefer sa nu”. Informatiile despre el sunt aproape inexistente si este, in lipsa acestora precum si a altor explicatii, plasat de catre narator in randul celor care au probleme de ordin mintal.
Cu toate acestea, o legatura, o ciudata dependenta se creeaza intre cei doi si acest aspect mi se pare estrem de interesant. Ce-l leaga pe mic-burghezul rational, cu o viata linistita de acest copist ratacit care refuza totul? Ce anume din el rezoneaza cu alienarea acestuia din urma? Nu cred ca este vorba de mila sau de curiozitati clinice. Nici teama personajului, reticenta de a se confrunta cu o situatie incomoda nu mi se pare ca ofera o explicatie suficienta.
Datorita acestei legaturi, cred ca Bartleby nu este singurul personaj absurd al nuvelei. Cred ca avocatul insusi in incapacitatea lui de a rezolva un conflict se transforma intr-un element de opacitate. Si modul in care Melville realizeaza acest lucru este magistral. Relatarea, „cumintenia”, „rationalitatea”, modul in care percepe lucrurile din jur ale functionarului angajator il transforma pe acesta intr-un frate, intr-un pandant al lui Bartleby.
Subtitlul „O povestire de pe Wall Street” a plasat povestirea din punctul de vedere al unor comentatori, in mediul capitalismului american. Unii s-au aventurat in a afirma ca Bartleby reprezinta un protest la adresa burgheziei, conferind nuvelei valente de scriere ce sprijina socialismul. S-a spus ca Bartleby este incarnarea refuzului ca negare a unui sistem social cangrenat, ca denuntator al unei ordini strambe si dezumanizante. Faptul ca el practica o meserie ce presupune o munca mecanica, o munca a repetarii acelorasi gesturi, cum este cea de copist, a venit si el in sprijinul acestei idei.
In final, destinul lui Bartleby este partial descifrat facandu-se apel tot la implicarea lui sociala, respectiv la ultimul loc de munca pe care-l avusese inainte de a se angaja la biroul de avocatura. Naratorul ne dezvaluie ca acesta mai „servise” la Arhiva din Washington a „Scrisorilor refuzate”. Scrisorile refuzate sunt iarasi semne ale lipsei de menire, ale golirii de sens, caci acestea sunt acele epistole pe care nimeni nu le va citi, fara destinatar si fara urmari.
Ultimul rand al povestirii „Vai tie, Bartleby! Vai tie, umanitate!” extinde absurdul existentei copistului, aruncand o umbra asupra intregii lumi.
Bartleby m-a bantuit si pe mine multa vreme si gasesc ca e trist destinul pe care l-a cunoscut, acela de semi-anonimitate. Ma gandeam si la alte titluri care ar merita salvate de la o uitare sigura , sau macar de praful care s-a asternut peste ele si propun chiar sa infiintam aici un soi de club de carte, unde , pe de o parte sa rasplatim generozitatea recenzentei si sa ii recomandam si noi, la randul nostru carti 🙂 si pe de alta parte , sa ne amintim de asemenea perle, macar sa le rostim numele:)