Sa nu ma parasesti

Never Let Me Go (tradus la noi „Sa nu ma parasesti“, varianta ce altereaza cumva sensul original) a avut premiera in Romania acum cateva luni. Eu l-am vazut cu intarziere, in urma cu o saptamana.

Filmul este inclus in categoria dramelor si a thrillerelor. Dar mai bine judecati singuri in ce categorie se integreaza. Pelicula este o ecranizare a romanului cu acelasi titlu semnat de Kazuo Ishiguro. Nu am citit romanul asa ca nu sunt in masura sa spun cat de bine respecta filmul povestea originala sau, daca nu o face, daca interventiile sunt spre folosul lui sau nu. De la cei care au citit cartea, am inteles ca urmeaza destul de fidel linia acesteia.

Cert este ca, in urma vizionarii, au fost doua tipuri de reactii. Fiind vorba de o distopie, unii s-au centrat pe aspectul de credibilitate, iar altii pe cel de emotie transmisa. Inainte insa, sa va prezint succint povestea. Ideea nu e noua, amintindu-va poate de “The Island”, in regia lui Michael Bay, de acum cativa ani, avandu-i pe Scarlett Johansson si Ewan McGregor in rolurile protagonistilor. Perspectiva e insa noua.

Intr-o presupusa societate britanica, exista un fel de “crescatorii”, de ferme umane. Acestea nu sunt ilegale, nu este vorba de o piata neagra, ci de un program national guvernamental. Copii produsi in laboratoare sunt crescuti pentru a dona organe atunci cand vor ajunge la maturitate. Nu, filmul nu arata copii criogenati. Nici imagini cu sali imense, luminate de neoane, in care fiintele umane plutesc intr-un fel de recipiente uriase pline cu un lichid vascos. Este un altfel de sf. Lumea arata la fel ca cea pe care o stim deja. Copiii cresc in internate, deseneaza, fac sport, se joaca. Si stiu exact, de la un punct incolo, care le va fi soarta. Cresc cu gandul ca sunt produse. Purtatori, dezvoltatori de organe. Nu au grija de ei, ci de inima, ficatul si rinichii lor.

Citeste si:  Bere Gratis de 10 ani

Noi vedem ca sunt oameni. Noi, cei din afara. Celor contemporani cu ei, celor din poveste nu le este deloc clar aspectul asta. De altfel, “oamenii reali”, beneficiarii organelor provenite din internate, apar rareori in poveste. Cand o fac, unii dintre ei au ceva din aura celor care lupta azi pentru drepturile animalelor, de exemplu, a activistilor. Iar ceilalti sunt doar “profesionisti”, contactele lor cu donatorii fiind minime. Sa refuze “sistemul” donatorilor ar insemna o intoarcere la boala, la cancer, la toate maladiile care azi ne scurteaza viata. Primele secvente anunta faptul ca speranta de viata a ajuns la o suta de ani.

Citeste si:  Cum sa-ti faci seful sa te adore

Cand cresc, copiii din internate se mai si indragostesc.

Aici, taberele de spectatori se impart. Pe de o parte, sunt cei ca mine, care se centreaza pe empatie, pe povestea de dragoste, cei care vad sfarsitul la fel cum il vede Kathy (superb interpretata de Carey Mulligan), rezumandu-l intr-o asemanare intre donatori si beneficiari: “What I’m not sure about is if our lives have been so different from the lives of the people we save. We all complete. Maybe none of us understand what we’ve lived through or feel we’ve had enough time”. “To complete” este verbul eufemist, cu rezonante aproape tehnice, pe care sistemul il foloseste pentru “a muri”.

Pe de alta parte, sunt cei care se intreaba aproape cu furie: de ce nu se revolta donatorii? Ce psihologie de doi bani e asta? Regizorul asta a vazut vreun om in viata lui? Nu trebuie sa fii doctor in psihologie ca sa stii ca oricine ar protesta. De ce nu fac nimic cu atat mai mult cu cat nu par sa fie excesiv paziti sau supravegheati? De ce au instinct sexual, dar cel de supravietuire pare sa le lipseasca cu desavarsire? E suficienta educatia intr-un anumit sens pentru a-l aboli? Si probabil ca intrebarile sunt intemeiate. Pelicula nu ofera un raspuns acestor intrebari si ma intreb daca romanul justifica mai bine ceea ce unii reclama drept pasivitate inexplicabila, resemnare prematura. Tot aceasta tabara va declara ca nu simte tragismul povestii de dragoste din cauza “balamalelor” a caror logica scartaie prea zgomotos. Nu poti resimti drept trista decat o poveste cu care empatizezi, pe care o simti posibila intr-un anumit tip de realitate.

Citeste si:  Un metaroman si cusaturile lui

Recunosc, m-a interesat mai mult sa observ ca, pentru Tommy (Andrew Garfield), umanitatea are, in cele din urma, doua atribute esentiale care o definesc: liberul albitru si dragostea. Si ca sufletul se manifesta, cel mai pregnant, prin manifestarea artistica. Mai mult decat faptul ca Tommy nu se revolta, asa cum n-o fac nici Kathy si nici Ruth (Keira Knightley), nu lupta pentru supravietuire.

Filmul va va bantui multa vreme. Va va face sa va ganditi, va va pune intrebari. La asta vor controbui si imaginea de o frumusete halucinanta (poate „prea”) si interpretarile fara cusur. Suntem oare chiar asa buni cum credem? E umanitatea noastra reala sau doar o calitate presupusa pe care n-am dori s-o vedem pusa la incercare? Intrebati-va sincer: cate eforturi ati depune sa aflati de unde vine organul care v-ar salva viata?


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.