Sambata la TIFF

Primul film de sambata m-a aruncat in plina criza economica. De data asta, marca japoneza. Si criza economica la japonezi are, asa cum intuiti probabil, o aroma proprie. Tokyo Sonata, prezentat in cadrul sectiunii Supernova, regizat de Kiyoshi Kurosawa, spune povestea dezintegrarii unei familii odata cu concedierea tatalui. Este vorba de o familie apartinand clasei medii, o familie traditionala, in care cel ce asigura bunastarea materiala este tatal, iar mama sta acasa si se lupta sa constituie liantul, punctul de legatura intre sotul exigent si cei doi copii, aflati la varste dificile. Atunci cand viata tatalui este aruncata, prin conditia de somer, in deriva, in mod firesc, intreaga familie este propulsata intr-un naufragiu din care nu stim cat de “sifonata” va iesi. Tokyo Sonata reda pierderea unei stabilitati atunci cand mediul exterior (economia) o ia razna, atunci cand e dificil sa o iei de la capat avand 46 de ani si fiind amenintat de intrarea pe piata muncii a angajatilor chinezi, dispusi sa se „vanda” pe sume mult mai mici, atunci cand fiul cel mare pleaca sa lupte sub drapelul american un razboi strain sau atunci cand barbati in costume stau la coada la cantinele saracilor. Aroma japoneza este data de obligativitatea pastrarii unor aparente. Jugul imaginii este greu de dus, dupa cum veti vedea. Cel care da tonul sonatei insa, nu este pana la urma tatal, ci fiul cel mic, intr-o ultima scena extrem de emotionanta. Pe care va trebui s-o descoperiti singuri. De remarcat si peisajul citadin din Tokyo, redat cu mijloace minime, insa extrem de plastic si de sugestiv pentru drama interioara a personajelor.

Citeste si:  Mancare si mare: Iliria albanezilor

De la Tokyo Sonata am „calatorit” catre o alta zona a lumii cu probleme. De fapt, in acest caz nu putem vorbi despre criza, concept ce cuprinde notiunea de schimbare. Or, in Sri Lanka cred ca este o criza perpetua. Machan este o coproductie Sri Lanka-Italia-Germania, in regia lui Uberto Pasolini. Filmul porneste de la o poveste reala a unor srilankezi care au gasit o modalitate ingenioasa de a emigra in Europa. Am auzit comparatii cu stupide cu filme cam in genul lui „Cool Runnings”, in care niste jamaicani ajung sa participe la olimpiada de iarna, la bob. Nimic mai fals. Intr-adevar, Pasolini utilizeaza umorul pentru a spune o poveste trista, insa gustul amar reuseste sa persiste si, din cauza asta, hohotele de ras nu mi se par tocmai o reactie adecvata. Surasul insa, da. Miza deghizarii unor srilankezi in jucatori de handbal, fara sa aiba habar ce sport este acesta, este una care atarna greu si care nu prea te lasa sa razi cu inima usoara. Publicul de la TIFF a gustat foarte mult amestecul de tragic si comic si, ca urmare, pelicula a si primit numarul cel mai mare de voturi din partea spectatorilor.

Cu Wolfsbergen, m-am intors in categoria dramelor de familie. De data asta, declicul nu porneste din faptul social, ci din cel intim. Pelicula este olandeza, este regizata de Nanouk Leopold si a fost proiectata in cadrul sectiunii Ducesele. Membrii unei familii disfunctionale sunt pusi sa faca fata unei provocari mai putin obisnuite: sinuciderea anuntata printr-o epistola a stra-bunicului. Filmul ne plimba de la o generatie la alta, iar mana moralizatoare nu-si face simtita prezenta, personajele isi spun singure dramele si intrebarile. Tabloul este unul profund uman si pot spune ca, adaugat celorlalte filme nordice din festival pe care le-am vazut, a contribuit la conturarea unei psihologii tipice nordicului. Fiecare membru al familiei are de luptat cu cate un demon propriu (batranetea, instrainarea, adulterul, certurile parintilor, depresiile), dar, cumva, sinuciderea anuntata are darul de a le conferi un stindard comun sub care sa lupte.

Citeste si:  Horoscop de cariera 2011 pentru Fecioara

Festivalul s-a incheiat pentru mine cu Contesa. Nu pentru ca asa am intentionat. Dar cum la blasfemiile lui Von Trier biletele se epuizasera cu mult inainte sa ajung eu, a trebuit sa ma multumesc cu cruzimea unei contese. Este vorba chiar de Contesa, film regizat de Julie Delpy, si care a fost destul de mediatizat la noi mai ales datorita faptul ca Anamaria Marinca are un rol destul de consistent in aceasta coproductie franco-germana.

Despre contesa Erzsebet Bathory au circulat o serie de legende care amintesc intrucatva de cele legate de Dracula. Contesa Bathory a fost o femeie remarcabila a timpului sau, in secolul XVI, proprietara a unor domenii intinse, a unei averi de invidiat si a unei armate de temut. Asta e istoria. Legenda spune insa ca, dorind sa se pastreze vesnic tanar si frumoasa, dupa ce in urma unor intrigi fusese despartita de iubirea vietii ei, un barbat mult mai tanar si absolut insipid in film, a gasit o modalitate mai putin ortodoxa: uciderea catorva sute de fecioare si utilizarea sangelui lor pe post de elixir al tineretii. Asa a ajuns Erzsebet Bathory sa se „bucure” de renumele de cea mai mare criminala in serie din istorie. Asta e povestea, in mare. Filmul insa nu convinge. Povestea de dragoste pare atat de anemica incat este imposibil de explicat cum se intampla ca o femeie atat de puternica, o personalitate atat de impunatoare, poate sa cada prada farmecelor unui tinerel atat de… palid. Ni se spune ca a existat o pasiune care a degenerat in patologic, insa nu se vede niciunde acea pasiune. Scenariu slab, mobile insuficient dezvoltate. Vanitatea unei femei, teama de moarte, teama de batranete, partea intunecata a oricarei femei nu reusesc sa salveze, ele singure, filmul de la monotonie desi Julie Delpy incearca sa prezinte ambele fete ale povestii, atat pe cea intunecata, sangeroasa, cat si ideea existentei unei conspiratii politice care a condus la decaderea contesei.

Citeste si:  Afla ce-ti aduce anul Iepurelui de Metal!

O bila alba, cam singura, trebuie acordata actritei Anamaria Marinca pentru interpretarea foarte buna. Si nu o spun din patriotism.

Aici se incheie „transmisiunea” mea de la TIFF. Experienta va continua insa la Bucuresti si la Sibiu. Va invit calduros la proiectiile care incep azi la Muzeul Taranului Roman si la cinematograful Elvira Popescu.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.