Azi va propun inca o ghidusie marca Woody Allen, si anume Match Point. Da, nu este tocmai recent, e din 2005, dar nici nu trebuie, nu?
De data asta, Woody Allen, dupa ce ne-a plimbat prin Manhattan si, mai nou, Barcelona, ne duce putin si prin upper class-ul londonez. Unde totul e verde si naiv in aparenta. Filmul e un thriller bine tinut in frau, cu momente de tensiune bine calibrate.
Intriga suna aproape stendhalian. Adaptata desigur la timpurile noastre. Iti dai seama din primele cadre care va fi evolutia personajelor, care le sunt ambitiile si cine si le va realiza. Julien Sorel al nostru este un irlandez, instructor de tenis, cu o mare foame de ascensiune si obisnuit sa apuce sansele care i se ofera cu ambele maini. Venit in Londra cluburilor de tenis frecventate de bogatii zilei, citeste “Crima si pedeapsa†(aluzia nu poate fi mai limpede de atat) in timp ce Nola, o actrita ratata, cu probleme in a se resemna cu propriul esec, este mult mai putin dibace in a pastra de partea ei zambetul profitabil al norocului atunci cand acesta se iveste.
Match Point-ul, in acceptiunea lui Woody Allen tine de sansa. Imaginea mingii care loveste fileul si suspansul, cand inca nu stim de partea cui va cadea, este emblematica. Si nu e prima problema de moralitate pe care o ridica filmul.
Jonathan Rhys Meyers, cel care-l interpreteaza pe protagonistul nostru, reuseste sa se faca antipatic din primele momente. Si pentru asta, jos palaria! Privirea care evita mereu ochii celorlalti, alegand in schimb sa gliseze pofticioasa peste lucruri si locuri, zambetele evazive, simulate cu sila dureroasa aproape, falsitatea – actorul jongleaza cu toate acestea la nivel de mare arta. El este cel care crede ca reusita consta, in principal, in noroc. Iar acesta ii surade din plin.
Scarlett Johansson, in rolul Nolei, ii tine bine isonul in rolul femeii de 30 ani care scapa din lumea stramta a unui orasel din Colorado pentru a se rata in Londra si careia ii e teama sa-si confrunte esecul la ea acasa, nelipsita de o anumita latura bovarica, de unde si tragismul personajului. Si aduce si acea incarcatura de tensiune erotica indispensabila unei drame care se respecta. E pasionala, umple ecranul, iar scena de amor in ploaie din lanul de grau ramane antologica. Pana la sfarsitul filmului insa, coordonatele personajului ei se schimba considerabil, dar nu tocmai imprevizibil.
Sotia Chloe, interpretata de Emily Mortimer (foarte bine distribuita), in schimb, e un fluture care se opreste doar la suprafata locurilor si nu vrea altceva decat copii. E o prezenta calda, dar, vai atat de desprinsa de realitatea mocirloasa in care se zbate sotul ei. Desi, uneori, m-am intrebat pe parcursul filmului daca nu cumva acest tip de detasare caracterizeaza egoismul si daca ea chiar nu stie sau nu vrea sa stie. E incredibila capacitatea ei de burete absorbant si migala cu care-si construieste iluzia calduta.
Concluziile sunt simple, morala sanatoasa, desi pedeapsa nu e asa de explicita cum le-ar placea justitionarilor, iar personajele nu trec prin prea multe schimbari de nuante. Iar toate astea se intampla intr-un decor londonez de vis.
A se vedea…