Sfarsitul lumii frumos colorat

Filmele asa-zis “apocaliptice” urmeaza un scenariu extrem de previzibil. Un dezastru natural, semne care apar, oameni care stiu sa le interpreteze corect, dar care ori nu sunt crezuti, ori nu au voie sa transmita mai departe mesajul generator de panica pentru ca evidenta sa se impuna in cele din urma, oameni obisnuiti care devin eroi, imagini cu multimi panicate, salvari “la mustata”, cadre spectaculoase, continente naruindu-se, iar la sfarsit un dram de optimism, o idee, un detaliu care ne anunta ca omenirea isi va continua destinul, intr-o forma sau alta, viata continua, lumea renaste etc.

Asta se intampla cand pe regizor nu-l cheama Lars von Trier. Melancholia a avut debutul la Cannes, in acest an, de unde a plecat doar cu premiul pentru interpretare feminina revendicat de Kirsten Dunst, asta si dupa ce regizorul a fost declarat persona non-grata in urma unor declaratii ce musteau, zice-se, de simpatii naziste. Este posibil ca cei care n-au depasit insa socul Antichrist de acum doi ani sa refuze noul copil teribil. Pe acestia as vrea sa-i linistesc si sa le spun ca noul copil teribil nu e chiar atat de teribil. Niciuna dintre protagoniste (Charlotte Gainsbourg si Kirsten Dunst) nu este mutilata, niciunui personaj masculin nu-i sunt zdrobite testiculele, iar vizual filmul este un festin. Melancholia este planeta ce ameninta sa intre in coliziune cu Pamantul. Este si ea tot albastra, numai ca de dimensiuni mult mai mari.

Ca si la Antichrist, avem parte de un intro, care functioneaza ca un fel de uvertura-rezumat. Afli din primele 10 minute, pe fundal de Wagner – Tristan si Isolda (la Antichrist era Handel, cu “Lascia ch’io pianga), care va fi deznodamantul, dar asta nu dauneaza in niciun fel tensiunii ulterioare. Regizorul compune un poem vizual in slow motion, cadre atent studiate, cromatica impresionanta, imagini care iti iau rasuflarea.
In urmatoarele secvente, prin contrast, de la estetismul cel mai studiat, Lars von Trier pare sa se intoarca la miscarile tremurate ale camerei de mana pe care le promova in Dogma ’95. Cadre scurte, “dezordonate”, ochiul spectatorului devine martor. Macrocosmosul este ordonat, coerent, spectacolul privit de sus, din afara. Cand coboram insa, cand ne luam locul printre oameni, realitatea devine cacofonica, stridenta, deloc inteligibila.

Citeste si:  Spune-mi ce zodie esti ca sa-ti spun cum arati!

Filmul este structurat in doua parti, purtand numele celor doua surori – Justine si Claire – care-i sunt protagoniste. Justine tocmai s-a casatorit, iar filmul incepe in momentul in care limuzina cu cei doi miri se indreapta spre locul petrecerii – un conac vechi situat pe un domeniu si cu un teren de golf in fata. In prima parte, suntem martorii deteriorarii starii interioare a lui Justine, de la bucurie la nervozitate, angoasa si, in cele din urma, depresie. Are loc instrainarea de toti ceilalti, de proaspatul sot, de sora – in aparenta, mult mai echilibrata, de o mama cu un cinism greu tolerabil si de un tata mult prea absorbit de tentatiile unui donjuanism septuagenar ca sa mai fie atent la semnalele unei fiice aflate pe buza prapastiei. Melancholia e deocamdata o stea indepartata, la fel ca atatea altele. In partea a doua, Justine isi recapata un fel de echilibru desi, probabil, detasare si resemnare ar fi niste cuvinte mai potrivite in timp ce Claire cade prada disperarii, iar Melancholia se apropie tot mai mult de pamant. Abia acum, teama de extinctia totala este confruntata direct, iar cele doua surori ii fac fata in mod diferit.

Citeste si:  Acordare credite

Filmul difera substantial de altele care trateaza aceeasi tema a “apocalipsei” prin faptul ca prezinta o viziune intimista. Regizorul se concentreaza pe modul personal, intim, in care cele cateva personaje se confrunta cu teama, nu pe multimile de oameni. Cadrul ramane, de la inceput pana la sfarsit, acelasi conac, izolat de lume. Este singuratatea unor oameni, trairile lor, personale, angoasa si depresia poarta un nume, desi destinul este unul comun. E adevarat ca toti murim, dar fiecare moare singur si traverseaza singur aceasta experienta.

Amuzant mi se pare faptul ca Lars von Trier se confrunta mereu cu acuzatia de misoginism. Cu toate astea, e neobosit in a face filme in care protagonistii sunt femei, femei de care se apropie cu cruzime, e adevarat, dar si cu multa intelegere si compasiune. Femeile regizorului danez nu sunt monstri, dar sunt femei adevarate, din carne si oase, nu din botox si silicon cu zambet atasat. Sunt depresive, dezechilibrate, dar sunt si incredibil de puternice, de influente. Ganditi-va numai la Bjork in Dancer in the Dark, Nicole Kidman in Dogville, Charlotte Gainsbourg in Antichrist, iar acum, in Melancholia, ei i se alatura Kirsten Dunst.

Citeste si:  Copiii strazii romani la festivalul de la Venetia

Filmul este calificat in prezentari ca fiind SF. Sau soft SF daca vreti. Trebuie sa va spun ca pe Lars von Trier nu l-a prea interesat sa fie credibil din punct de vedere stiintific. Planeta calatoare se tot apropie de Pamant, iar asta nu are drept efect decat o pana de curent, ceva ninsoare si putina grindina. Intr-adevar, filmul scartaie la capitolul plauzibilitate. De asemenea, a tot fost discutata o secventa, o scena de nuditate pe care eu una o interpretez in sensul unei comuniuni de tip dionisiac intre Justine si Melancholia. Kirsten Dunst, intinsa intre ierburi, goala, in raza Melancholiei si privind extatic catre imensa planeta albastra.

Pelicula este plina de referinte culturale. Afisul insusi, cu Kirsten Dunst in apa si buchetul de lacramioare in mana, este o “interpretare” a tabloului “Ophelia” apartinandu-i pictorului britanic John Everett Millais, imagine folosita si pentru clipul lui Kylie Minogue si Nick Cave, “Where the Wild Roses Grow”. Apoi, numele Justine a fost facut celebru si de Marchizul de Sade in “Justine sau nenorocirile virtutii”.

Nu va spun ca este un film fara fisuri. Scartaie in sensul unor detalii incomplet justificate, in dezvoltarea inegala a unor motive. Dar tot consider ca nu trebuie ratat nimic din ce poarta semnatura lui Lars von Trier. E emotionant, e modern, nu e inert, e splendid vizual. Cand m-am referit la el ca la un poem vizual, credeti-ma, nu am exagerat deloc.


6 Comentarii
  1. l-am vazut. e un film \”greu\”, deprimant, psihologic, un film nepotrivit vremurilor de acum. dupa toata depresia generala in care se afla societatea mileniul asta, de filme de genul asta, cu moartea omenirii nu mai aveam nevoie…

  2. Sunt curioasa carei perioade i s-ar potrivi genul acesta de filme. Pentru ca niciodata nu pare un moment bun pentru ele.

    Si inca ceva: nu e treaba filmelor sa rezolve criza economica si problemele umanitatii. Nici sa ne \”insufle optimism\”. Filmul este un produs de arta. E ca si cum te-ai astepta ca o felie de paine micuta unsa cu caviar sa astampere foamea unuia care n-a mancat de doua saptamani. Caviarul nu e pentru cei infometati.

  3. un predecesor hipnotic al filmelor pomenite de tine, Irina este si The element of crime . Noir si pretios vizual.
    oricum, fascinant cum imparte von trier oamenii in doua tabere dupa fiecare isprava cinematografica. si cum starneste reactii exagerate:) de parca am uita ca e fictiune..

  4. Ah, The Element e din tineretea lui, ca sa zic asa.

    Cat despre impartirea asta categorica, probabil asta e semnul unui mare regizor. Il iubesti sau il urasti, dar nu-ti e indiferent.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.