fbpx

Sinestezii ale gratiei

Lectura unei carti semnate de Boris Vian este o gura de aer mereu proaspat, este o calatorie, o evadare, este un fapt care depaseste cotidianul. Este un eveniment. Asa stand lucrurile, nu a putut decat sa ma bucure includerea numelui sau printre aparitiile din colectia Cotidianul. Culegerea de proza scurta „Blues pentru o pisica neagra” este singura publicata inca din timpul vietii atipicului scriitor.

Imi place Vian pentru ca stie sa se joace. Se joaca cu cuvintele, face echilibristica sentimentelor si a istoriei, da voce unui absurd care stie sa tina un discurs cu adevarat spumos. Nu degeaba a fost intemeietorul Colegiului de Patafizica. Probabil va suna la fel de absurd sau de fictiv ca si „organizatiile” pomenite in carte, de genul Partidului Conformist sau Ministerului Profiturilor si Pierderilor. Dar nu e cazul. Este doar o stiinta a exceptiilor si a solutiilor imaginare, care se ocupa de exceptii si da glas particularului. Cam contrazice orice definitie a stiintei pe care ati intalnit-o, nu-i asa?

Nu va faceti griji. Povestirile lui Vian va vor lamuri pe deplin sau, macar, va vor incanta peste masura. Nu veti avea timp sa va puneti intrebari, caci aici legile si axiomele si lemele sunt abolite pentru a da nastere unui ceva mai adevarat, sau pe care, cel putin, il veti percepe ca fiind asa.

Sa citesti proza lui Vian este ca si cum ai parcurge o halucinatie de o consistenta pastoasa in care dai din intamplare, dar la locul potrivit, peste cioburi de realitate care multiplica, deformand elementele care-ti par cunoscute.

Astfel in „Furnicile”, nuvela cu care debuteaza volumul, suntem introdusi in atmosfera unei lupte din cel de-al doilea razboi mondial in care tragicul si oroarea sunt relatate ca elemente perfect naturale: „am ajuns azi-dimineata si nu am fost bine primiti, fiindca pe plaja nu era nimeni decat gramezi de tipi morti sau gramezi de bucati de tipi”. In mijlocul mortii si al haosului la care naratorul pare sa se fi adaptat perfect, se strecoara ironia spumoasa, lucida, care taie in carnea evocarii si amanuntul derizoriu, dar cu efect plastic: „nu am putut sa lupt serios din cauza piciorului, dar mi-am incurajat tovarasii. Era foarte interesant. (…) parasutistii sositi ieri se zbateau ca pestii pe uscat. Acum am o esarfa din matase de parasuta galben cu verde pe fond maro, merge cu culoarea barbii mele, dar maine o sa ma rad pentru permisia de convalescenta. Eram atat de incitat incat am aruncat o caramida in capul lui Johnny care tocmai ratase o lovitura, si acum am alti doi dinti in minus. Razboiul asta nu face cat niste dinti.” Sfarsitul il gaseste pe naratorul combatant cu piciorul pe o mina, stiind ca va trebui sa-l ridice intr-un final.

Citeste si:  Mutilari de dragul frumusetii: legarea picioarelor

Daca gesturile personajelor par uneori automatizate, adevarate clisee, reducandu-se la cateva miscari repetate, nu acelasi lucru se intampla cu obiectele. Boris Vian stie sa dea viata materialului si o face intr-un mod atat de poetic incat de multe ori lumea aceasta a materiei reuseste sa fie mai induiosatoare si mai umanizata decat cea a oamenilor. In „Calatoria la Khonostrov” gasim o locomotiva bruscata, dar „mecanicul a inteles ca frana o strangea prea tare”, o gara umeda si sumbra in care locomotivei nu-i placea sa ramana. In „Gasca albastra”” Olivier „slabi pedala de acceleratie care reveni in spate cu regret, fiindca din locul ei vedea o bucata mare de drum prin gaura mica din podea. Drumul se infasura cu mare viteza in jurul pneurilor”. In aceeasi povestire, Jacqueline poarta „incaltari de soparla vie inca, inchise cu o agrafa de aur, ca sa nu i se auda strigatele”.

Citeste si:  Nunta de 5 milioane de lire sterline

Pe langa obiecte, si timpul este denaturat. Curgerea lui se contracta sau se „onduleaza”, da mici rateuri, noapte vine mai devreme sau mai tarziu. Insa ce e uimitor este ca, in ciuda acestui univers care pare sa pluteasca in deriva, impresia nu este cea de greutate. Nimic nu pare apasator, nimic nu pare iremediabil, supranaturalul este acceptat cu aceeasi usuratate si cu acelasi firesc cu care am accepta o ploaie intr-o zi torida de vara.

Umorul este servit in portii generoase, mereu condimentat cu cinism. Cam in majoritatea povestirilor, personajele mor in moduri paradoxale. O blonda cu o bratara de brad albastru este pedepsita cu moartea chiar de catre iubitul ei, viitor politist, fara ca acesta s-o stie. Motanul (contemporan cu bombardamentul din Dresda caruia nimeni nu pare sa-i acorde prea mare importanta) salvat dintr-un canal moare din cauza excesului de alcool pe care-l serveste tocmai pentru a sarbatori supravietuirea lui impreuna cu salvatorii sai (scena este savuroasa), un bolnav de „eclancela” isi taie singur capul pentru a-l cerceta si naratorul ne spune ironic ca a decedat intrucat medicina nu era atat de evoluata atunci.

Cuvintele insele ca mijloace si instrumente ale literaturii sunt aruncate in derizoriu. Ni se spune sec ca „Norisori mici dadeau cerului un aspect de cer presarat cu norisori, era si cazul”. Discursul se joaca cu definitiile de dictionar si cu false pedanterii: „Soarele lumina, iar vantul deplasa aerul, daca nu cumva aerul in deplasare producea vantul, tema pe care am putea discuta indelung de vreme ce Petit Larousse defineste vantul ca „agitatie a aerului”, iar agitatia poate fi faptul de a agita sau starea celui care este agitat”. Nici formalitatile legate de introducerea personajelor in scena nu mai sunt respectate. La inceputul nuvelei ni se spune ca pe cei doi protagonisti ii cheama Phaeton Bougre si Anais, pentru ca, cinci randuri mai jos sa apara alte nume. Exista si personaje care valseaza cu gratie dintr-o nuvela in alta.

Citeste si:  Macedonia, Tara lacurilor si a muntilor

Pasajele poetice sunt de un farmec desavarsit si, in descrierea povestilor de dragoste care se infiripa, absurdul este cel mai usor de digerat si acceptat. In „Gasca albastra”, am gasit o adevarata bijuterie si am sa va citez un pasaj mai lung, dar care va va convinge cu siguranta:
„(…) luandu-si curajul in ambele maini, il facu se treaca in intregime in mana stanga si puse mana dreapta pe mana cea mai apropiata a lui Jacqueline si nu putu sa vada care dintre ele era, fiindca disparea in intregime in mana lui mare de barbat.
Inima ii batea cu lovituri mari in piept si el zise: „Cine e?”, dar isi dadu seama de greseala, iar Jacqueline nu isi retrase mana.
Atunci toate florile inflorira dintr-o data si o melodie minunata umplu campia.
(…) Soarele desena profilul lui Jacqueline in penumbra pe una dintre ferestrele cu bare mici; trebui sa o ia de la capat de mai multe ori inainte de ajunge la o asemanare perfecta, dar in acel moment ea era cu adevarat uluitoare.
(…) Usa Majorului nu putea sa se mai inchida pentru ca apa sarata a lacrimilor ii ruginise balamalele”.

Boris Vian practica un absurd de sorginte nobila, cu o fizionomie aristocrata. In proza lui respira o noblete si o eticheta a nonsensului. Vorbirea lui nu este sacadata, nu cunoaste discontinuitati sau ruperi de ritm, are tonul unei conversatii bine stapanite de oameni de lume.

Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.