Va vorbesc deja pentru a treia oara in cadrul acestei rubrici despre acest autor chilian. O fac pentru ca ma declar fascinata in continuare de modul in care Roberto Bolaño intelege sa practice jocul cu literatura, modul in care jongleaza cu realul si fictivul si spectaculoasa maniera in care itele narative isi schimba aparenta si ritmul. Tarfe asasine, aparuta la editura Curtea Veche, este o culegere de 13 povestiri, povestiri plasate pe aceeasi orbita bizara a simbiozei intre fictiune si autobiografie, intre personaj si narator/ autor. Realitatea se contamineaza in continuare de stranietate, de elementul bizar, cosmarescul se infiltreaza in stratul cotidian in modul cel mai absurd si, totodata, mai firesc cu putinta.
Prozele din acest volum au valori inegale, insa toate poarta, fara exceptie, marca inconfundabila a scriiturii lui Roberto Bolaño. Atmosfera ramane una sumbra, profund deprimanta, in care personajele par sa sufere de un rau fundamental, profund, dar totodata par sa nu mai aiba resurse pentru a se revolta. Autorul ne plimba prin asezari pierdute, mizere din diverse tari din America Latina, dar si prin mari orase europene ca Paris, Barcelona, Berlin sau Bruxelles. Naratorii lui impart, in majoritate covarsitoare, conditia exilatului, cea a celui vesnic ratacitor, lipsit de radacini si de repere. Politicul este si el prezent in continuare, prin referiri la epoca lui Salvador Allende, prin perpetua dezamagire adusa de politicienii actuali, de tarele unui continent intreg, caci tribulatiile lui Roberto Bolaño nu se opresc la Chile, ci se desfasoara si in Mexic sau Argentina, intrucat blestemul este generalizat: „Mauricio Silva, zis Ochiul, incercase mereu sa fuga de violenta, cu riscul de a fi socotit las, numai ca de violenta, de adevarata violenta nu se poate fugi sau, cel putin, noi, cei nascuti in America Latina in anii cincizeci, respectiv cei care aveam vreo douazeci de ani atunci cand a murit Salvador Allende, nu puteam fugi.” – asa debuteaza prima povestire a volumului.
Sordidul, conditia mizera a marginalului, existenta coplesitor de cenusie, toate acestea sunt „colorate” in mod absurd de episoade aproape onirice, supranaturale, insa nu in sensul unui realism magic a la Garcia Marquez. Eresul ar fi avut in acest caz o functie compensatorie, fapt ce nu se intampla la Bolaño. Exista niste intalniri fabuloase, cu personaje extraordinare, nu insa in sensul de Eroi, ci in sensul de fapturi carora li s-au „intamplat” lucruri absurde, lucruri care i-au strivit, i-au transfigurat, episoade marunte, insa care au fost capabile sa declanseze adevarate dezastre ontologice. Povestirile nu se desfasoara niciodata in mod liniar, ci se desfac in multiple petale de straturi secundare, urmeaza trasee sinuoase desi totul pare static, eternizat, incapabil de evolutie.
Va previn: in povestirile lui Roberto Bolaño nu se intampla nimic. Sau nimic care sa para „important”. Corect ar fi poate sa spun ca nu se intampla „mai nimic”. Insa acest „mai” este esential. Undeva, un obiect marunt isi schimba pozitia si aceasta mutare duce la transformarea intregului peisaj. Miscarile sunt in profunzime, sunt subtile, nu sunt anuntate de nimic caci proza lui Bolaño este caracterizata de aceeasi economie de mijloace stilistice, de acelasi ton oral, neprotocolar cu care ne-a obisnuit. Dar tocmai din aceasta ariditate a peisajului literar se nasc imagini absolut surprinzatoare. Cam in acelasi mod in care in desert, dupa ce ploua trei minute, rasar splendide flori. Metamorfozele acestea ne spun ca nimic nu va mai fi la fel. Majoritatea povestirilor ne inhata brutal, ne arunca direct in lumea lor fara prea mult preambul: „SITUATIA ESTE ACEASTA: B si tatal lui B pleaca in concediu la Acapulco. Pleaca dimineata devreme, la ora sase. In noaptea aceea, B doarme acasa la tatal lui. Nu viseaza nimic si daca viseaza uita tot de indata ce deschide ochii.” („Ultimele amurguri pe pamant”) sau „Am o veste buna si una proasta. Cea buna este ca exista viata (sau ceva similar) dupa viata. Cea proasta este ca Jean-Claude Villeneuve e necrofil.” („Intoarcerea”).
Erotismul ramane o prezenta constanta, mai ales in dimensiunile lui „deviante”, catalogate ca „anormale”. In „Prefigurarea lui Lalo Cura” avem de-a face cu o serie de personaje iesite din industria pornografica. In povestirea ce da titlul volumului, un star este „rapit” de o prostituata si ii este anuntat, in mod burlesc, decesul iminent in cadrul unui monolog halucinant: „Femeile sunt tarfe asasine, Max, sunt maimute rebegite de frig care se uita in zare dintr-un copac bolnav, sunt printese care te cauta in noapte, plangand, cercetand cuvinte pe care nu le vor putea rosti niciodata.” In „Silva Ochiul”, ne confruntam cu prostitutia infantila din India. Carnalul ramane expresia aceleiasi lumi dezolante, in care nici macar acuplarile nu mai aduc alinare, ci sunt mecanice, sterile, mai mult simple gesturi demonstrative.
Tot constante raman si mentiunile la adresa multor scriitori si artisti, caci Roberto Bolaño chiar si atunci cand scrie despre moarte, despre viata sau, pur si simplu, despre un preparat culinar ce are la baza carnea de iguana, scrie, de fapt, tot despre literatura. „Vagabond in Franta si Belgia” pleaca chiar de la un narator care cauta un poet francez minor. „Ultimele amurguri pe pamant” isi are originea intr-un episod autobiografic, ultima vacanta pe care Roberto Bolaño a petrecut-o impreuna cu tatal sau, in Mexic, iar povestirea reda incercarile sortite esecului dintru bun inceput de a revitaliza o relatie care poate nu a existat niciodata. In „Dentistul”, cei doi protagonisti petrec o noapte intr-o casa-miraj citind povestirile unui adolescent misterios. Totul este plasat sub numele „experientei”, al faptului extraordinar, insa nu vom afla niciodata in ce anume consta singularitatea acelui act al lecturii, cu exceptia unei anumite contractari a timpului. In „Fotografii”, Arturo Belano, alter ego al autorului si personaj in cel mai cunoscut roman al lui Roberto Bolaño, „Los detectivos salvajes”, rasfoieste o antologie de poeti de limba franceza, iar povestirea este constituita dintr-o singura si ametitoare fraza, care salta de la referiri literare, de la nume de poeti de avangarda la descrierea unei Sahare aproape suprarealiste, cu un apus de soare eternizat asupra unui sat marocan. „Carnet de bal” este formata din 69 de fraze scurte, numerotate ca atare, un discurs schematic a carui tema principala ramane Pablo Neruda, caruia i se aduc initial elogii, iar apoi critici, adaugandu-i-se referinte la alti poeti si prozatori chilieni, celebri sau obscuri.
Volumul este unul neomogen, atat in ceea ce priveste calitatea prozelor, cat si in ceea ce priveste nivelul fictiunii. In timp ce unele proze au toate calitatile si atributele unei bucati narative, altele seamana cu niste notite de jurnal sau chiar fise de lectura.