The Artist: o dragoste dubla

Fiecare dintre noi in momentul in care intra intr-o sala de cinema are un anumit set de asteptari. Unii vor emotie. Altii vor poveste cu multe curbe si cotituri, cu puncte de criza si o intriga complicata. Mai sunt si dintre cei care vor sa fie miscati artistic.

The Artist a avut parte, dupa ce a luat Oscar pentru cel mai bun film, cea mai buna interpretare masculina pentru Jean Dujardinsi cel mai bun regizor pentru Michel Hazanavicius (pe langa trofeele pentru cele mai bune costume si cea mai buna muzica), de multe sprancene ridicate. Un film mut? Cum vine asta? Ce e snobismul acestei reintoarceri in timp? Nu ne-am saturat deja de pretios, de spatele intors cu emfaza elementului de divertisment? Cand noi avem filme 3D, de ce ar mai fi interesat cineva de niste pasi inapoi, pret de cateva decenii bune? Pe langa aceste intrebari, au mai circulat si o serie de glumite referitoare la necesitatea afiselor postate in anumite cinematografe prin care se precizeaza ca e vorba de un film predominant mut (exista doar vreo doua secvente cu sonor) si alb-negru, pe deasupra.

Citeste si:  Elibereaza-te de stres

Pentru ca filmul inseamna si nostalgie, pe langa proiectie. Este o oglinda dubla: cu o fata orientata spre viitor, iar alta spre trecut. In aceasta cheie, am privit eu The Artist.

Conventia filmului mut alb-negru ii confera un anumit tip de inocenta pe care o credeam pierduta. Inocenta nu inseamna insa simplism, nici naivitate, asa cum au acuzat unii. George Valentin este o vedeta a filmului mut, care-si vede destinul profesional compromis odata cu aparitia filmului sonor. Lumea se schimba rapid in jurul sau, complicatiile se amplifica si pe fondul marelui crah din 1929, iar el, tributar unui anumit tip de estetica, refuza sa se adapteze ei, obisnuit cu un gen de cinematografie in care jocul actorilor conta enorm, iar efectele si naratiunea mai putin. Jocul ce devine, in terminologia noii generatii, care beneficiaza de atuul vocii, “scalambaiala”.

Citeste si:  CV-ul ca prima impresie in procesul de recrutare

Dar, in buna traditie, filmul este mai mult decat atat. El abordeaza si cea mai veche tematica din lume, sursa clasica de emotie, inepuizabila: povestea de dragoste. Curata, cu linii simple, fara inflorituri, ca in vremurile bune.

Pe cat de curata e dragostea lor, pe atat e de intens jocul lui Dujardin si al lui Berenice Bejo. Dupa cateva minute, veti uita ca priviti un film mut. Expresiile lor vor comunica tot ce e de spus. Dujardin pare decupat din revistele vremii. Costume perfect croite, zambetul de reclama, acel amestec irezistibil de caldura strengareasca si pericol fatal, mustata subtire a lui Clark Gable. Filmul redevine bucurie pura, inocenta, un mediu cald, o experienta de care te bucuri impreuna cu altii. Uitati-va la expresiile celor din cadrele cu sali de cinema. In mod ciudat, va veti simti infratiti cu ei, cei de atunci, din urma cu peste 80 de ani.

Citeste si:  Atitudinea corecta la locul de munca

Nu este un film fara cusur. De exemplu, referintele la alte filme pe care le contine vin din perioade si scoli destul de eterogene (in momentul de climax, a regasit si altcineva oaresce arome de Vertigo?). Dar ce scrisoare de dragoste e perfecta?


6 Comentarii
  1. L-am vazut si eu. M-a lasat mut, ca sa zic asa. Sau, ca sa zic si altfel, mi-a placut atat de mult incat recenzia ta mai ca mi se pare rece si rautacioasa, ceea ce presupun ca n-ai intentionat. E un film care ar fi luat Oscarul in orice an ar fi aparut, de la Forrest Gump incoace.

    Ironia face ca el sa fi fost lansat acum, ca sa fie la concurenta cu Hugo, un film cu tema aproape identica, dar cu o viziune perfect opusa, atat ca idee, dar si ca realizare. Un film mut despre un actor inadaptat si advers schimbarii vs. un film 3D despre un producator/regizor vizionar. Frumoase ambele, oricum, recolta buna de filme la Oscarurile de anul asta! Parca ar sti ca o sa se interzica, cat de curand, torentele…

  2. Rautacioasa? Ciudat. Credeam ca e transparent faptul ca mi-a placut mult de tot.

    De comparatii cu alte nominalizate m-am ferit din moment ce nu le-am vazut pe toate. Hugo, Extremely Loud, The Help, si Money Ball mi-au scapat pana acum.

    Da, faza cu Hugo mi-aminteste de lansarea la Cannes simultan a lui Tree of Life si Melancholia. 😀

    Unii ziceau, din contra, parca prin NYT, ca recolta a fost slaba…

  3. Raceala, tehnicitatea, astea ziceam ca te fac sa pari rautacioasa – pe mine m-a inmuiat filmul pana acolo incat sa nu ma mai intereseze detaliile.

    Auzi, alora de la NYT le-o fi placut in 2010, cand s-a batut Hurt Locker cu Avatar:)) Sau or vrea morti pe paine, ca in No Country for Old Men. Cine stie ce-o fi in capul lor. Pana la urma, nu e de mirare, Oscaruri mai putin americane ca anul asta nu cred sa fi fost prea des. Hugo si Midnight in… fac reclama demascata Parisului, The Artist e frantuzesc, Tree of Life mi s-a parut de scoala ruseasca, la cel mai bun actor a fost concurenta serioasa intre francezul Dujardin, mexicanul Bichir si englezul Oldman. Adaugand povestea suedeza din The Girl with the Dragon Tattoo si inca o lectie de istorie recenta britanica in The Iron Lady (nu mai stiu daca The King\’s Speech se terminase cu to be continued…) completam o atmosfera generala so totally not Hollywood, chiar daca The Artist acolo s-ar vrea petrecut. Poate de-acolo tristetea.

    Mai am sa vad Calul lui Spielberg si Extremely Loud…

  4. Deh, incerc sa-mi tin in frau exaltarile. Uneori, imi iese, alteori, nu.

    Da, 2010 a fost un an trist rau de tot. 😀 Eu recunosc insa ca am tinut cu madame Bigelow atunci. Avatarul mi s-a parut doar nesimtit de opulent. Ca un neam prost care mananca sarmale cu o furculita cu laser. 😀

    Pai aia e. Ca unora li s-a parut ca asta scartaie la Oscaruri. Ca sunt cam prea neamericane.

    Referitor la The Girl with the Dragon Tattoo, amintesc totusi ca a fost si o varianta suedeza care a trecut cam neobservata.

    Am vazut Calul. O balarie, chiar daca e cu animale. 😀

  5. Referitor la The Girl…, suedezii au ecranizat toata trilogia, si am vazut ca e posh ca atunci cand ti se spune de varianta americana sa spui> a, aia e o prostie, sa le vezi pe-alea suedeze… Eu am incercat si dupa 15 minute m-am dat batut… Logic ar fi insa ca, daca era ceva bine facut, se exporta direct, nu mai suporta remakeuri la 3 ani dupa lansare…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.