Ultimele cuvinte

Am incetat, din pacate, sa mai cream utopii. Teama de a ne insela, teama de a mai risca au dus la o reticenta in fata viziunilor „optimiste”. Din contra, cel ce plasmuieste un astfel de univers, este privit, in cel mai bun caz, cu neincredere, atunci cand aceasta nu se transforma pur si simplu in suspiciune. Asa stand lucrurile, scriitorii se intrec in a ne prezenta reversul medaliei, numit distopie. Paul Auster este unul dintre ei.

Cartea la care ma refer este „In tara ultimelor lucruri”, aparuta la Humanitas. Pana la un anumit punct, viziunile sumbre asupra viitorului seamana intre ele, caci, nu-i asa, sunt ca niste arbori care se nasc, prind radacini in acelasi sol. Paul Auster foloseste pentru redarea lumii post-apocaliptice descoperite de el niste tuse personale, anumite detalii care individualizeaza romanul, creand diferentierea de altele apartinand aceleiasi categorii.

In primul rand, naratorul este de sex feminin, Anna Blume. Ea este evreica si intra in universul aflat in descompunere pentru a-si cauta fratele. Este asadar o straina, vine din exterior, dintr-o tara a libertatii si normalitatii, dar care pare de-a dreptul utopica, pe langa cea in care ajunge, iar eforturile ei de a se adapta la noua lume, la noile legi si moduri de organizare (caci exista asa ceva si dupa apocalipsa) sunt unele mai mari. Faptul ca ea vine din alt mediu are rolul de a potenta tragedia pe care ea o traieste aici, iar romanul nu are decat de castigat. Este un personaj care nu stie cu ce se confrunta, iar forma in care ni se spune povestea este cea a unei scrisori. Incert este insa destinatarul ei, precum si sansa ca aceasta relatare sa fie vreodata citita de cineva, de oricine; sunt nenumarate piedici care stau in calea expedierii acestei epistole, insa actul de a povesti, de a lasa o urma este unul de o importanta covarsitoare in roman.

Citeste si:  5 cele mai frumoase celebritati la menopauza

In orasul in care ajunge Anna, nicio informatie nu este certa, iar oamenii incep sa piarda, dincolo de obiecte, amintiri si cuvinte. Actul de a povesti este o metoda de recuperare a unui trecut, a unor sensuri si pentru unele dintre personaje devine misiune sfanta. Sam, de exemplu, jurnalistul de care Anna se indragosteste, isi petrece viata intr-o biblioteca inregistrand marturii in numar nesfarsit, pentru a compila apoi aceasta forma de informatie haotica, contradictorie in vederea crearii unei carti care sa explice, sa redea istoria distrugerii acelui oras.

Citeste si:  Wii Fit, antrenorul tau personal

Personajele sunt obsedate de efemerul din jur, de lipsa de durata a obiectelor, dar si a fenomenelor. In aceasta asezare, orice poate disparea in orice clipa de sub ochii lor, vremea insasi se schimba fulgerator, cu consecinte nefaste asupra locuitorilor, regimurile de guvernamant se succeda si ele rapid, legile de ieri sunt rescrise azi, iar o pereche de pantofi iti poate schimba viata, in timp ce un lant numit cordon ombilical aduce painea zilnica. Orasul este, la propriu, un loc al ultimelor lucruri, pe care omenirea le consuma pentru a adauga o noua zi supravietuirii lor. Nimic nu este de aruncat, nimic nu este dispretuit, fecalele si resturile alimentare sunt comori nationale. Nu se creeaza nimic nou, oamenii respira si se hranesc cu ce a mai ramas in urma unui dezastru ale carui cauze nu sunt pomenite. Nu stim ce a adus umanitatea in aceasta stare, nici nu conteaza.

Oamenii se impart in secte de diverse orientari. Unii cred ca toate evenimentele dezastruoase din viata lor sunt cauzate de raul din ei, de gandurile urate, si incearca sa gandeasca „pozitiv”. Ei se numesc Zambaretii. Si mi se pare ca modul lor de a se confrunta cu realitatea nu suna tocmai SF. Insa cea mai „poetica” secta, daca pot folosi acest cuvant, este cea a Alergatorilor. Ei se antreneaza pentru a muri. Isi fortifica trupul prin antrenamente in vederea probei finale atunci cand toata lumea sufera de slabiciune, incercand sa-si dozeze efortul in asa fel incat sa supravietuiasca inca o zi. Iar cursa lor nebuneasca, alergarea lor in bratele mortii, este magistral descrisa.

Citeste si:  Colosseumul din Roma

Si totusi, unii dintre locuitori incearca sa construiasca ceva, in mijlocul colapsului generalizat. Acest ceva este un fel de credinta, un fel de speranta. Intr-un univers in care nu se mai produc lucruri, nu se mai nasc copii, speranta este un element care se naste in fiecare zi. Aceasta este nota in care se incheie si romanul. Tabloul unei lumi viitoare si, vai, posibile este cel in care forta scriitorului este cea mai vizibila. Despre personaje, nu pot sa spun decat ca mi-au parut usor schematice, mai mult niste simboluri, niste sabloane, decat oameni cu carne si oase pe ei. Ceea ce reuseste insa este transmiterea fricii ca, intr-o buna zi, cuvintele ar putea disparea si ele, odata cu petrolul si alte resurse.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.