Un barbar in Asia

Cu Un barbar in Asia, aparuta la Nemira, suntem departe de fantezia suprarealismului, de viziunile halucinante, distorsionante care l-au consacrat pe Henri Michaux in opera sa beletristica. Scriitorul de origine belgiana ne prezinta un jurnal de calatorie, observand, departe de clisee si de imaginile curente, continentul asiatic, in special India, China, Malaezia si Japonia.

Daca in trecut europenii erau cei care-i numeau pe locuitorii taramurilor indepartate „barbari”, acum raportul se inverseaza. Henri Michaux isi acorda el insusi aceasta titulatura, recunoscandu-se inca de la inceput in pozitia de out-sider. El este cel care incearca sa se adapteze, sa perceapa corect si sa filtreze realitatile lumilor prin care se perinda. Mai putin o portretizare sociala sau economica si mai mult una de ordin spiritual, cartea lui nu va putea fi folosita ca ghid turistic, mai ales avand in vedere faptul ca au trecut mai mult de 70 de ani de la calatoria sa. Impresiile sale sunt strict personale si foarte usor interpretabile. De altfel, la editiile ulterioare, el a revenit de multe ori prin note la subsolul paginii. In cazul Japoniei, care i-a produs la primul contact, o reactie deloc favorabila, a retractat mare parte din opinia initiala.
Trebuie avut insa in vedere si faptul ca debarcarea sa pe continentul asiatic a avut loc inaintea unor mari evenimente, ce aveau sa schimbe radical fata celor catorva tari pe care le-a cutreierat. A ajuns in Asia inainte de independenta Indiei, inainte de revolutia chineza, inainte de cel de-al doilea razboi mondial. Nu si-a imaginat in ce masura istoria avea sa modifice destinul si simpla infatisare a omului de pe strada. Asa s-ar explica poate inevitabila lipsa de actualitate a portretului sau.

In plus, el nu a incercat sa ofere o prezentare exhaustiva. Scopul cartii nu este acela de a creiona o monografie antropologica sau de a oferi un studiu stiintific, etnografic, religios, si asa mai departe. Este vorba doar de primul contact al unui intelectual european cu o parte a unui continent invaluit in mister.

Citeste si:  Primul nume confirmat la OST FEST 2013: KING DIAMOND

Tonul sau pare in numeroase randuri intransigent, ironic, necrutator. Este departe de exaltare, de extazul aproape mistic pe care alti europeni l-au incercat in Asia. Iata de pilda cum vorbeste despre hindusul de pe strada, care-l agaseaza: „Atenti si blindati in prostia lor (cel natarau din nastere devenind astfel de doua ori mai natarau, si cine e oare mai natarau decat hindusul natarau?), inceti, controlati si exasperanti. […]. Concentrati, neincredintandu-se strazii si torentului existentei decat cu indaratnicie, marginiti launtric, stransi in sinea lor si infocati. Nicicand molesiti, nicicand la capatul puterilor, la capatul vid, nicicand descumpaniti. Siguri pe sine si impudici. Asezandu-se unde le vine; osteniti ca duc un cos, punandu-l pe jos si ghemuindu-se in el; intalnind un frizer pe strada sau la o raspantie, „Ia te uita, ce-ar fi sa ma barbieresc?…” si barbierindu-se acolo, pe loc, in plina strada, indiferenti la agitatia din jur, asezati peste tot, mai putin acolo unde ar fi de asteptat.”. Si cu toate acestea, doua pagini mai incolo: „Te privesc cu un control de sine, un blocaj misterios si, fara ca asta sa fie limpede, iti dau impresia ca intervin undeva in ei insisi, asa cum tu n-ai putea s-o faci.”.

Dupa spectacolul strazii, europeanul incepe sa patrunda atat cat poate, in magia gandirii indiene, in spiritualitatea ei, constata uimit cum viata acestui popor, pana in cele mai marunte aspecte, confera conotatii de miracol oricarui lucru, nevoia absoluta de adoratie, credinta nestramutata in ceea ce nu e vizibil si nu e palpabil.

Citeste si:  Sandra, regina muzicii disco a anilor '80, va concerta la Bucuresti pe 6 noiembrie

Nici comparatiile, adesea ironice, cu colonizatorii nu lipsesc: „Englezul se spala cu mare regularitate. Cu toate astea, pentru hindus el e simbolul necurateniei si jegului. Asta e din pricina ca englezul se murdareste necontenit, in urma a felurite atingeri de care hindusul se pazeste cu grija”.

Frazele sunt scurte, ca si cum ar fi fost compuse in graba, in timp real, pe parcursul calatoriei sale. El insusi si-a rezumat in trei cuvinte starile: surpriza, emotie, agasare. Pentru ca, probabil oricat de mult timp ar fi petrecut intre hindusi, dupa primul contact, dup ce este fascinat, nu se poate simti integrat, asimilat, iar ceea ce fascina mai inainte incepe sa agaseze, sa irite. In acest punct, tonul incepe sa para de-a dreptul jignitor, chiar rautacios. Astfel, intr-unul dintre pasaje vorbeste despre uratenia lor: „acele figuri degradate, degenerate: aerul acela neghiob, fruntile inguste, neroade, […], aerul de cupiditate, aerul fudul, de parvenit, infumurat, egoist, uratesc milioane de chipuri.”.

Cu toata iritarea, in finalul partii intai declara: „Gandhi are perfecta dreptate sa sustina ca India e una singura si ca doar albii sunt aceia care vad o mie. Daca ei vad o mie, e din pricina ca n-au gasit centrul personalitatii hinduse. Poate ca nici eu n-am gasit aceasta personalitate, dar simt negresit ca ea exista.”. Sau, ceva mai tarziu, cand ajunge in India meridionala: „Exista in literatura bengaleza ceva adevarat, pe de-a-ntregul adevarat, si care nu e nici sfintenie, nici adevar, ci viata interioara.”.

Din India, pleaca spre inaltimile nepaleze. Se simte un fel de relaxare a tonului, pare vrajit, fermecat de lucruri marunte, o locomotiva, un suras al unei femei.

Citeste si:  Sales Cochet Image Store, reduceri de 50 %

In China, starea de spirit se schimba din nou. De data aceasta, nutreste o mare admiratie fata de acest popor. Ii admira indemanarea, politetea, gustul pentru echilibru, evitarea stridentelor de orice fel, cumpatarea, salcia, copac chinez prin excelenta, dar si muzica, pe care putini europeni o pot gusta.

Capitolul care m-a surprins cel mai mult si unde Henri Michaux mi-a parut chiar obtuz a fost cel dedicat Japoniei. Aceasta tara este respinsa in bloc. Totul i-a displacut acolo: peisajul, arhitectura, religia, gheisele. Nu ma mai intalnisem cu o astfel de viziune, cu un taram fascinant redus la cateva pagini de fraze taioase, care suna a sentinte. Pare ca nici macar n-a incercat, n-a depus efortul sa inteleaga si sa guste civilizatia japoneza. Japonia este plasata de Henri Michaux la categoria rebuturi: limba, modul in care zambesc, istoria, totul pare sa-l irite pe acest capricios calator. O vede ca o natiune de „esteti si de sergenti”. La inceputul acestui capitol, gasim insa o scrisoare in care autorul se declara primul socat de lipsa de actualitate a portretului pe care el i l-a facut tarii de la celalalt capat de lume.

Fraza devine pe alocuri de-a dreptul furibunda, manioasa, musteste a indignare, dar tocmai prin aceasta jurnalul de calatorie al lui Michaux se deosebeste de altele: enervarea, sentimentul agasarii, al incomprehensibilului sunt foarte omenesti, foarte naturale. Viziune subiectiva, da, dar atat de autentica. Parerile sale se schimba rapid, perspectiva este mobila. Nicio grija, nicio preocupare fata de ceea ce numim azi politically correct. Iar un portret care nu are teama de a respecta rigorile fals impuse in zilele noastre este mult mai viu si infinit mai interesant de citit.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.