Un concert plin de note stridente

Am vizionat Concertul lui Radu Mihaileanu avand mai ales in minte succesele sale anterioare, Train de vie si Va, vis et deviens si presimtind – pe jumatate – transformarea unei marci personale, a unui stil propriu in manierism.

In Train de vie aveam utopia unui sat de evrei care reuseste sa se salveze, la nivel de fantezie, de exterminarea nazista printr-un tren care strabate toata Europa, spre taramul fagaduintei, spre Palestina, iar pe undeva, pe drum, se imprietenesc chiar cu cealalta etnie – cea rroma – fugind si ea de acelasi flagel. In Le concert se mentin straturile multiculturale. Avem rusi, avem si tigani, avem si francezi, dar mai ales avem evrei. In afara de multitudinea de limbi si accente, de obiceiuri si traditii explicite sau doar sugerate, avem iarasi motivul celui “surghiunit”, al celui care sufera intr-un fel sau altul din pricina unei dictaturi. Nazistii din Train de Vie sunt acum inlocuiti de comunistii care transforma un dirijor – personajul principal – intr-un om de serviciu al institutiei in care, in urma cu 30 de ani, tinea bagheta. Motivul este unul care amesteca arta si politica: dirijorul se opusese concedierii unor excelenti muzicanti evrei. Si pentru asta a platit cu partitura care i-a fost luata din fata, locul fiindu-i luat de matura.

Citeste si:  Ce sa nu spui la un interviu

Si aici avem un vis maret, o utopie care se insinueaza sub vestmantul unei farse, a unei “substituiri”. Dirijorul “retrogradat” de Brejnev isi insuseste o invitatie de sustinere a unui concert in capitala franceza, la prestigiosul teatru Chatelet. Intriga este plasata chiar la inceput, ramanand ca pe parcurs sa ne completam impresiile asupra trecutului personajelor prin flash-back-uri si replici aruncate in zbor. Misiunea pare imposibila caci Andrei Filipov trebuie sa adune cei 55 de membri – cati numara o orchestra “regulamentara” – imprastiati in domenii care nu mai au niciun fel de legatura cu scena.

Filmul imbina secventele comice in nota deja caracteristica lui Radu Mihaileanu cu cele triste. Dirijorul are cateva traume personale pe care trebuie sa le depaseasca, un alcoolism care ameninta sa recidiveze si incheierea unor polite cu propria istorie personala, dincolo de cele istorice.

Citeste si:  Vino la Jewellery Show!

Trebuie sa va marturisesc ceva. Comicul nu mi s-a parut extraordinar de comic si stiu si de ce: pentru ca mai vazusem “poantele”. Evrei care in clipa “debarcarii” in orasul de pe Sena pun imediat pe roate o afacere. Tigani care se “descurca” in orice imprejurare, de la procuratul unui pasaport fals pana la interpretari muzicale de exceptie. Rusi care vorbesc lacrimand despre deja faimosul “suflet slav”. Comunisti nostalgici care organizeaza manifestatii si proteste pentru care angajeaza figuranti. Francezi usor scortosi. Rusi care beau. Miliardari rusi de factura noua care detin proprietati imobiliare impresionante si care fac nunti la care oamenii se mai si impusca. Si care mai si lacrimeaza la cate o bucata de Ceaikovski ca, deh, sufletul rus, cum va spuneam, e sensibil… Cum sa va spun eu, dar toate aceste etnii in viziunea lui Mihaileanu par coborate din bancurile acelea cu “un american, un neamt si un roman”. Si, da, se intampla sa radem la bancuri. Chiar si la cele grosiere. Dar de la filme avem alt gen de pretentii, unele care tin de existenta unor resorturi mai putin evidente. Parca nu vrem sa avem parte de cusaturi la vedere.

Citeste si:  Spune-mi ce zodie esti ca sa-ti spun ce designer ti se potriveste!

Sa va mai marturisesc ceva. Nici ce era trist nu mi s-a parut extraordinar de trist. Sau trist in mod autentic. Radu Mihaileanu a aruncat cu cateva secvente si detalii si apoi s-a relaxat, asteptand ca noi sa plangem. Imaginea cu violonista evreica ce canta intr-o Siberie inzapezita sau cele cu mama si fiica interpretand aceeasi partitura la vioara si altele de acest gen strigau din toate incheieturile “Lacrimi! Lacrimi!”. La mine n-au curs!

Le Concert este genul de film la care te duci cu asteptari mari, care are grija sa bifeze cateva dintre lucrurile pe care le citisesi in meniu, anterior “seratei”, dar de la care pleci cu un gust de faina in gura.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.