Un jurnal trist

Trebuie sa marturisesc ca nu sunt o mare amatoare de jurnale, de biografii, de marturii. In general, vietile scriitorilor ma lasa oarecum indiferenta. Nu vanez detaliul biografic, nu ma intereseaza ce prefera sa manance la micul dejun cel ce mi-a daruit „Ada sau ardoarea” sau „Demonii”. In plus, suspectez mereu jurnalul de automistificare. Cel care-l scrie are prea putina legatura cu omul real, asta in ciuda pretentiilor de apartenenta la specia documentelor. Chiar si biografiile sunt partinitoare, iar asta nu se intampla din rea-vointa autorilor lor, ci pentru ca, pur si simplu, nu se poate altfel. Atunci cand mi se intampla, destul de rar, sa citesc un jurnal o fac fara sa ma gandesc: „Iata, acesta este omul care a scris cartea X”. Nu, pentru mine, autorul unui jurnal ramane la fel de fictiv ca si personajul unui roman.

Recent mi-a cazut in mana scrierea lui Katherine Mansfiled intitulata chiar Jurnal trist si aparuta la editura Art, in colectia Ocheanul intors. Si, cu adevarat, este el trist. De publicarea lui s-a ocupat sotul scriitoarei, John Middleton Murray, post mortem, in 1927. Katherine Mansfield a trait la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX, pana in 1923. In istoriile literare, numele ei apare adesea alaturi de cel al Virginiei Woolf. Dincolo de faptul ca au impartit o epoca, ceva le uneste pe cele doua. Poate e vorba de luciditate, de o constiinta pe deplin asumata, de acea goana dupa autenticitate si acea nevoie viscerala de a scrie.

Citeste si:  "O noapte furtunoasa" - la 135 de ani de la premiera

Caci, pana la urma, aceasta este mare obsesia a jurnalului ei. Insemnarile din volumul la care ma refer graviteaza majoritatea in jurul scrisului, a dificultatilor, a necesitatii de a scrie. Boala, disparitiile celor din jur, saracia, primul razboi mondial, toate sunt legate in mod inexorabil de scris in viziunea lui Katherine Mansfield. Nefericirea, durerea au darul de a alimenta izvorul creativitatii sale.

Jurnalul, desi redus ca dimensiuni, trebuie sa va previn ca nu este usor de citit. Insemnarilor le lipseste coerenta, exista pauze mari intre ele si nu redau deloc in mod epic o viata. Lucru explicabil prin aceea ca munca de culegere a fragmentelor a fost facuta de sotul scriitoarei. Este mai mult un jurnal de stare desi, culmea, la nivel aparent, viata lui Katherine Mansfield pare plina de evenimente, de aventuri. In plus, abunda mult descrierile de natura. Orice orasel, orice casa in care a locuit, orice peisaj asupra carora si-a aruncat privirea, flori, animale, arbori, toate acestea isi gasesc imaginea oglindita in Jurnal.

Perioada la care se refera este cea cuprinsa intre 1910 si 1922, inainte ca o pleurezie, urmata de tuberculoza, sa-i curme viata in 1923. Sanatatea ei era deja subrezita de o afectiune reumatica, ce avea urmari asupra inimii. De asemenea, Mansfield include in jurnalul ei bucati de povestiri, fara sa insiste prea mult sau sa-si pregateasca cititorii in vreun fel. Scenele sunt relatate abrupt si exista momente in care te intrebi daca sunt reale sau sunt literatura suta la suta. Exista si situatii in care, la inceputul unui paragraf reda ceva total banal, din categoria amanuntelor cotidiene, pentru ca apoi sa „literaturizeze” totul.

Citeste si:  Sarmisegetusa - inaltimea soarelui biruitor

Katherine Mansfield pare o nomada. Isi duce viata mutandu-se din Franta in Anglia, din Paris in suburbiile Londrei si, apoi, din nou in sudul Frantei, la Bandol. Spectrul unei sanatati extrem de fragile planeaza mereu asupra notelor sale. Insa, asa cum am spus si mai sus, Mansfield este o femeie care are o pasiune puternica: scrisul. Toate celelalte preocupari palesc in fata experientei creatoare: „nu vreau sa descopar ca am intr-adevar tuberculoza galopanta – cine stie –, si sa raman cu munca neterminata. Asta-i important. E de neindurat gandul sa mori lasand «franturi», «fragmente»… nimic intr-adevar terminat.”

Jurnalul insusi este presarat din belsug de fragmente, de schite de personaj, de idei de povestiri. Nu lipsesc nici referirile la scriitori pe care-i lectura, admiratia pentru Cehov, Colette sau Dostoievski, sau dispretul pentru naturalismul francez pe care si-l exprima extrem de plastic: „Am citit doua carti de Octave Mirbeau si, dupa aceea, in mod zdrobitor si ultimativ, am tras concluzii: (1) ca francezii sunt un neam obscen, (2) ca putrefactia lor e atat de puante incat n-am sa ma mai apropii niciodata de ei.”
Asemenea judecati pot parea absurde, insa dau acel ton de veridicitate, de traire la cald, neprelucrata si, pe de alta parte, este interesant de observat modul in care erau percepute diversele curente literare aflate atunci in ascensiune.

Citeste si:  La plaja in Bali

Katherine Mansfield, asa cum vorbeste despre sine, pare o artista care se supune unor rigori si unei discipline poate greu de imaginat astazi. Cere mult de la munca ei, isi impune standarde inalte, isi este siesi cel mai aspru critic. Partile in care isi deplange „lenea”, „trandavia” ar trebui lecturate de orice scriitor in devenire. „Nu pot intelege de ce, dar spiritul ma paraseste ori de cate ori incerc sa cobor cu picioarele pe pamant. Cand plutesc in nori, ma simt de minune. Si, in mintea mea, in cap, pot concepe, realiza si scrie minuni – da, minuni; dar in secunda cand incerc sa le materializez in scris, dau gres in chip jalnic.” Jurnalul lui Mansfield nu este presarat cu picanterii, cu “monden”, cu vanitatile atat de tipice creatorilor. „Tristetea” anuntata inca din titlu isi face mereu simtita prezenta. Mansfield isi duce viata in singuratate si slabiciune fizica, plangand dupa Noua Zeelanda pe care a parasit-o in copilarie si jelindu-si un frate mort, un adevarat dublu spiritual. Mai presus de toate, ramane insa lupta pentru literatura.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.