Un palavragiu care face istorie

Fima are 54 de ani, traieste singur intr-un apartament mizer, are probleme cu igiena personala, mananca nenumarate felii de paine cu dulceata, dar, in timpul liber (si cam tot timpul lui e liber), pune la punct conflictul israeliano-palestinian. Are discutii interminabile la telefon, isi hartuieste fosta sotie cu o afectiune pe care ea nu si-o doreste, este atasat de fiul pe care aceasta il are cu actualul sot, este uituc si incapabil sa-si plateasca facturile, tatal sau inca ii indeasa bancnote in buzunar, dar noptile si le petrece tinand imaginare consilii de ministri. Se cearta cu crainicii de la radio, cu autorii diverselor articole politice, cu taximetristii si cu proprietarii de restaurante, corecteaza greselile gramaticale din graffitiurile de pe gardurile si zidurile Ierusalimului, dar isi uita ciorapii prin casele prietenilor.

Acesta este Fima, un antierou, personaj principal al romanului cu acelasi nume semnat de Amos Oz si aparut la Polirom.

Fima are o viata interioara plina de maretie care nu are nimic in comun cu realitatea care-l inconjoara, una in care traieste sordid, marunt, meschin. Idealismul lui este pur teoretic si nu-l vedem aplicand in mod real principiile dupa care se ghideaza atunci cand “filosofeaza”. In timp ce gaseste solutii simple unui conflict extrem de complex precum cel israeliano-arab, se dovedeste incapabil sa-si gestioneze viata personala. Este implicat in doua afaceri amoroase, si ele lipsite de orice stralucire, una cu sotia unui prieten, iar alta cu o pacienta de la clinica. Vi se va parea poate amuzant ca toate contactele sexuale pe care le initiaza cu aceste femei se soldeaza cu un esec umilitor. Dar asta, iarasi, nu-l impiedica sa viseze sa ofere fericire tuturor femeilor, mai ales celor prea putin atragatoare fizic, sau sa contemple, plin de compasiune, cruda conditie a femeii in general. La fel de amuzant vi se va parea poate faptul ca are probleme cu prostata care-l fac sa urineze greu. Zilele lui curg toate la fel, amanand mereu rezolvarea micilor conflicte cotidiene de dragul mult mai importantelor probleme ale umanitatii.

Fima pare un baiat de zahar. E adevarat, usor ridicol, usor anacronic, palavragiu, sacaitor (ii stiti pe cei care, desi le spui ca te grabesti, continua sa te tina jumatate de ora la telefon), molatec, acordand mai multa importanta castigarii unei dezbateri decat vietii sale personale, dar totusi pare bun. Asta initial. Pana cand apucam sa-l observam mai indeaproape. Iar Amos Oz face asta fara sa intervina in naratiune si fara sa-si puna la zid personajul. Revelatia, daca putem spune asa, vine in momentul in care ne este redat un fragment din scrisoarea de adio a sotiei sale. Abia atunci devenim constienti de dimensiunea autismului emotional de care sufera Fima. Abia atunci ne dam seama ca si cele mai banale fiinte, cele mai mediocre fapturi au latura lor de cruzime, latura lor de nepasare ce raneste la fel de adanc ca cea a mai stralucitorilor lor semeni. Un alt exemplu este modul in care recepteaza el o stire la radio ce relateaza uciderea unui palestinian. Il irita mai mult decat actul in sine excesul de diateze pasive. E mai important pentru el sa mearga la o conferinta decat sa isi insoteasca sotia la clinica pentru a face un avort. Atunci cand un alt personaj ii relateaza drama casniciei sale, el se gandeste tot la Razboiul din ’67.

Va intrebati oare ce l-a adus pe Fima in starea aceasta. De semi-Gregor Samsa, semi-Oblomov. Ei bine, a existat un fatidic “an al tapului” in tineretea sa. Dar explicatiile nu se epuizeaza cu acest aspect apartinand mai degraba unui registru burlesc.
Fima pare sa pluteasca. Viata lui pare un vis, pasii lui par invaluiti in pasla. Adevarata viata are loc in capul lui si orice eveniment banal din exterior are darul de a-l retrimite acolo, catre sine, catre eterna “galceava” cu lumea. De exemplu, tocmai cand e pe punctul de a ucide un gandac pe podeaua bucatariei sale, isi aminteste de Trotki si de asasinatul sau din Mexic. Si gandacul e crutat, Fima ajungand la concluzia ca umanitatea uraste gandacii in mod nedrept.`Senzatia de vis e accentuata si de obiceiul personajului de a nota in jurnal tot ceea ce viseaza, chiar si absenta visului. In mod ciudat, Fima pare mai uman atunci cand isi povesteste visele, oricat de fantastice ar parea acestea. Intrebarea care i se pune cel mai des este “cand ai de gand sa devii si tu om?”.

Trezirea vine odata cu “un eveniment trist” care ne este anuntat inca de la inceput. Pana la urma, Fima se transforma dintr-un om obsedat de diferentierea teoretica a binelui de rau intr-o fiinta care face bine si contribuie la diminuarea raului, asa cum tatal lui spera in testament. Cu alte cuvinte, coboara in realitate.

Romanul acopera, ca durata narativa, un interval de cateva zile. Il urmarim pe Fima trezindu-se, notandu-si visele, impleticindu-se in activitati casnice mereu amanate sau incomplete, ducandu-se la munca (este receptioner la o clinica de ginecologie), dezbatand, plictisind, dar si lansand idei noi, argumente zdrobitoare. Il vedem in plimbari interminabile in Ierusalim, uitand sa se dea jos din autobuze, planuind mereu un “capitol nou” al vietii sale si razgandindu-se in cinci minute, gesticuland, vorbind de unul singur, dorind mereu sa ajunga la o comedie cu Jean Gabin si nereusind niciodata. Poate fi el privit ca un exponent al unei generatii de intelectuali, strans prinsi in menghina istoriei nationale, dar si mai captivi in cea personala, intima? Uimitor este cat de actuala ramane descrierea scenei politice israelite desi romanul a fost scris in 1991.

Cartea, penduland intre grotesc si lirism, are momentele ei de umor. De exemplu, m-au amuzat sloganurile unei agentii de voiaj ultrareligioase: „Cu voia Domnului: VINO LA BORD – CALATORESTE CA UN LORD!” sau „Calatoresti lejer – strict cuser!”.

Cititi despre o alta carte a lui Amos Oz – Poveste despre dragoste si intuneric aici.