Un pigmalion nu bolnav, ci bolnavior

Vazut-am si ultima “travesura”, cum ar zice spaniolii, a lui Almodovar. Almodovar a devenit genul acela de regizor la care te duci in virtutea unui soi de inertie. Cumva, tinzi sa fii mai indulgent cu el. A facut atatea filme bune, a creat un stil, o scoala, incat nu te mai superi pe el asa tare cand o mai da in bara.

Si cu La piel que habito (tradus la noi „Pielea in care traiesc”) cam asta s-a intamplat. Avem un chirurg plastic obsedat (interpretat excelent de Antonio Banderas) de crearea de piele artificiala pentru victimele accidentelor sau ale incendiilor. Sigur, obsesia lui se trage din vesnicul detaliu biografic: sotia sa a murit intr-un astfel de accident. De aici pana la un Frankenstein modern nu e decat un pas. Pas pe care spaniolul nu se mai oboseste sa ni-l explice. Retras intr-o luxoasa resedinta, situata departe de oras, doctorul nostru tot testeaza si testeaza. Numai ca-i lipseste cobaiul. Un alt detaliu biografic, si anume un presupus viol al fiicei sale suferind de grave afectiuni psihice, i-l aduce insa in cale, pe o motocicleta. Si posedand nu un vagin, ci un penis si una pereche de testicole.

Citeste si:  “Christmas with Smokie & 101 Violins” - un concert pe care-l vezi o data-n viata!

Nu, nu va ingrijorati. Filmul nu este unul horror in sensul clasic desi anumite publicatii i-au acordat acest calificativ. E chirurgical, e adevarat, dar Almodovar lucreaza “curat”, fara excese de fluide si de materii vascoase. Frankenstein devine Pigmalion si creatia lui e minunata. Corpul perfect, liniile ideale, proportiile de invidiat, aproape imposibile in realitate. Elena Araya, cea care il interpreteaza pe Vicente devenit Vera, umple ecranul. De aici si senzatia de neveridic. Nu stim mai nimic despre creatia lui. E opaca, e un produs artificial purtand reminiscentele amare ale razbunarii barbatului care a fost, samanta de pelin a trecutului. Numai ca deznodamantul nu e unul fericit, ca in Metamorfozele lui Ovid.

Citeste si:  Vacanta cu Ateliere de creativitate la Muzeul Taranului

Daca reprosez ceva, acel lucru il constituie lipsa emotiei. Ca si personajul sau, doctorul innebunit de amintirea sotiei decedate, Almodovar se opreste la suprafata locurilor. Ne da decoruri frumoase, oameni superbi, dar atat. Nu mai creeaza si legaturile dintre ele, le lasa in starea de marionete, uita sa se mai roage lui Venus sa le dea viata. Nu m-a convins nici iubirea (care ar fi trebuit sa ofere solul din care creste copacul monstruos al obsesiei), nici razbunarea, nici relatia bizara, tensionata, mustind a ura dintre doctorul Ledgard si un frate care-si face aparitia in costum de tigru si declanseaza un episod burlesc, de un comic sadic, ce aminteste de almodovarurile mai vechi.

Citeste si:  Lucrările de restaurare a Bibliotecii NaÅ£ionale vor începe pe 4 septembrie ÅŸi vor dura până în 2011

Sigur, regasim vechile teme, sexualitatea, pulsiunile, obsesia pentru identitate, transsexualitate etc. Dar ii lipseste prospetimea productiilor anterioare, patosul. Nu stiu daca a fost intentionat caracterul aseptic, avand in vedere tema, dar nu ajungi sa tii la personaje. Le urmaresti povestea, dar un geam de sticla te desparte mereu de ele, iar “viata pulsand” nu razbate pana la tine, ca spectator.

Asta nu inseamna ca nu va recomand sa mergeti la el. Oricum ar fi, e mai bun decat comedioarele de Craciun. Taie greata de la atatea siropuri.


3 Comentarii
  1. Ajungea sa spui ideea filmului, fara a da toate detaliile, pe care trebuie sa le descoperi vazand efectiv filmul. Asta era toata ideea -dar tu ai povestit filmul cap-coada. Tocmai ai conceput un SPOILER in toata frumusetea cuvantului…

  2. Mada, n-am dat toate detaliile. Dar stii, e cam greu sa scrii despre un film fara sa faci referire la subiect, la personaje…

    Scuze oricum. Am sa pun un avertisment de acum inainte ca sa nu mai stric \”surpriza\”.

    Pe mine una recunosc, nu m-au afectat niciodata spoilerele. Pentru ca nu ma intereseaza CE se intampla, ci CUM se intampla.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.