fbpx

Viata ca fictiune

Imi devine din ce in ce mai clar faptul ca Juan Carlos Onetti va deveni un invitat de durata al acestei rubrici. Sau, daca nu al ei, cel putin o prezenta constanta in canonul meu valoric. Dupa Despartiri, am deschis Viata scurta, desi cronologic aceasta a aparut in 1950, adica anterior primei. La noi, Viata scurta a aparut in aceeasi colectie Babel, de la editura Nemira, in traducerea Ilenei Scipione.

Pentru mijlocul secolului trecut, acest roman reprezinta o opera experimentala si este interesant de observat faptul ca el a aparut inaintea altor capodopere ale literaturii sud-americane, inainte de „Sotronul” lui Cortazar sau de opera lui Ernesto Sabato. In acest sens, Juan Carlos Onetti se prezinta ca un mare inovator pe terenul postmodernismului. Viata scurta este primul dintre romanele sale in care tema centrala este fictiunea in sine, in care apar plasmuirile unui personaj fictiv. Avem de-a face asadar cu o fictiune la puterea a doua, cu o metafictiune. Aici iau nastere medicul Díaz Grey si oraselul Santa María, cu care ne vom mai intalni in romanele ulterioare ale scriitorului.

Dar romanul nu este surprinzator numai din punct de vedere al tehnicilor narative, al conventiilor regandite si reinterpretate, al caracterului formal, ci si din prisma sensibilitatii scriiturii. Poate ca, dincolo de artificiu si de experiment, ceea ce ne tine cu sufletul la gura, agatati de paginile lui, este caracterul poetic al prozei lui Onetti. Protagonistul nostru este Juan María Brausen, personaj narator, angajat al unei agentii de publicitate, aflat intr-un moment de criza ce va declansa toate celelalte transformari atat pe planul existentei sale, „reale”, cat si pe cel al fictiunii pe care o va crea ca modalitate de evadare. Ne vorbeste un narator lucid, care analizeaza in mod detasat viata lui si pe a celorlalti, sentimentul de nemultumire si neimplinire. Ceea ce declanseaza seria de evenimente ce va urma este operatia de extirpare a sanului stang pe care o sufera sotia sa, Gertrudis. Amputarea il face sa constientizeze faptul ca iubirea a murit, iar in locul ei s-a instalat indiferenta. Ca si alte personaje, amintind de existentialisti, Brausen se distinge ca un personaj ce constientizeaza, isi simte mediocritatea, isi analizeaza conditia, alegand sa fie altul.

Iar dedublarea lui va avea loc in doua directii. Ascultand, in timpul insomniilor de care sufera, zgomotele ce vin din apartamentul vecin, si-o imagineaza pe vecina sa, vulgara Queca, si isi doreste sa faca parte din viata acesteia, insa nu ca Brausen, ci ca Arce. Nu mai este intelectualul torturat de intrebari, ci un personaj violent, bizar, mult mai teluric, care se lasa condus de impulsuri, angajandu-se intr-o ciudata relatie cu prostituata Queca.

Insa Brausen nu respira numai ca Arce. El incepe sa dezvolte scenariului unui imaginar doctor, dintr-un orasel de provincie. Acesta este Díaz Gray si asa incepe povestea unei geografii fictive, in jurul carora vor gravita si alte opere ale scriitorului. Fictiunea, in cele doua ipostaze, ca asumare a unei identitati false si ca plasmuire literara (pretextul reprezentandu-l scrierea unui scenariu) ocupa miezul tematic dur al acestui roman.

Naratiunea la persoana I, atunci cand cel care relateaza este Brausen/ Arce alterneaza cu cea la persoana a treia (cand se refera la doctorul Díaz Grey), ceea ce duce la instalarea unei atmosfere ciudate, la treceri bruste de la o perspectiva la alta. Brausen alege evadarea prin fictiune ca forma de opozitie la caracterul arbitrar al vietii: „Si descoperi ca viata e alcatuita, cu multi ani inainte, din neintelegeri. Gertrudis, munca mea, prietenia cu Stein, felul in care ma percep, neintelegeri. In afara de ele, nimic, doar din cand in cand unele ocazii ca sa uit, unele placeri, care vin si trec otravite. Poate ca n-are mare importanta. Intre timp, sunt un barbat scund si sfios, de neschimbat, insurat cu unica femeie pe care am sedus-o ori m-a sedus ea pe mine, incapabil nu sa fiu de-acum altul, ci de insasi vointa de a fi altul. Omuletul care dezgusta si provoaca mila in egala masura, omuletul una cu legiunea de omuleti carora li s-a promis imparatia cerurilor. […] Eu in taxi, o faptura inexistenta, simpla intrupare a ideii de Juan María Brausen, simbolul biped al unui puritanism ieftin alcatuit din refuzuri – nu alcoolului, nu tutunului, un nu echivalent pentru femei – si un nimeni, in realitate; un nume, trei vorbe”. Brausen alege insa altceva, devine obsedat de autenticitate: „lumea crede ca e condamnata sa traiasca o viata pana la moarte”, „dar eu nu voiam nici sa ma insel, nici sa scap de pete, nici sa-mi varuiesc murdaria”.

Brausen este un individ care se transforma, sub ochii nostri, intr-un proiect, care se recreeaza, se redefineste in forme multiple. Ca Arce, intelege ca transformarea nu va fi completa decat cu „botezul” unui asasinat, decizand astfel s-o ucida pe Queca. Crima reprezinta initierea completa, asumarea pana la ultimele consecinte a unei noi identitati. Personajul isi planuieste ruperea totala de trecutul sau, renuntand la relatia cu Gertrudis, relatie in care se uneau compasiunea, constiinta suferintei ei, regretele, la prietenia cu Stein, la slujba de la agentia de publicitate. Ni se prezinta in timp real nasterea fictiunii pe mai multe planuri. Universurile plasmuite astfel sunt tangentiale, fara sa se suprapuna. Brausen isi creeaza, ca un mic dumnezeu, un dublu si o lume paralela, in care vor pasi el si dublul sau.

Citeste si:  Telefoanele viitorului

Doctorul Díaz Grey nu este un produs fictiv compensatoriu, asa cum s-ar putea crede. Aici fictiunea nu joaca rolul unui premiu de consolare. El insusi este un personaj la fel de debusolat, de confuz, de frustrat ca si Brausen. Un ideal ar fi poate englezul pe care-l cauta obsesiv misterioasa femeie, Elena Sala, ce vine la consultatiile din cabinetul doctorului. Acest Oscar Owen este „un barbat care vrea sa fie el insusi si accepta regulile jocului”. Nu trebuie sa va imaginati ca doctorul reuseste acolo unde Brausen esueaza. Din contra, se infatiseaza ca un individ slab, cazut in mrejele unei femei fascinante, devenit instrument al unor dependenti de narcotice.

In ipostaza Arce, violenta devine regula jocului. Cel cu principii, ghidandu-se dupa o serie de reguli extrem de clare, timorat, atent sa nu uite ca „pentru moment, Gertrudis sufera mai mult ca mine”, ajunge amantul unei prostituate. Asumarea noii identitati are loc treptat. Mai intai, are loc intrarea in apartamentul Quecai, in absenta acesteia. Se analizeaza fiecare obiect, ca si cum s-ar cauta resturile prezentei umane din el. Aici mi-a amintit cumva de Juan Jose Millas. Apoi, intalnirea propriu-zisa: „Am strans-o sigur ca nu se intampla nimic, ca totul nu era decat una dintre povestile pe care eu mi le spuneam in fiecare noapte ca sa adorm; sigur ca nu eu, ci Díaz Grey strangea trupul unei femei, bratele, spatele si sanii Elenei Sala”.
Fictiunea umple golurile, imbogateste existenta.

Titlul romanului se refera atat la efemeritatea existentei, la fragilitatea ei, in acest sens, la un moment dat personajul asculta un cantec cu urmatorul refren: „La vie est brève/ Un peu d’amour/ Un peu de rêve/ Et puis bonjour.” De altfel, timpul este un motiv curent al prozei onettiene. Naratorul se refera mereu la degradare, la moarte, la batranetea si decaderea fiintei umane. Dincolo insa de acest aspect, titlul ne face sa ne gandim si la posibilitatile de evadare, la acele momente perfecte, cele nascute din fictiune. Este interesant de observat cat de des apare verbul „a-si imagina” si locutiunea „ca si cum”.

Citeste si:  "Katalin Varga" este printre favoritii la Ursul de Aur

Scriitorul foloseste si alte artificii, de natura postmoderna, regandind vechile paradigme si categorii literare. La un moment dat, pe cand Brausen astepta momentul prielnic asasinarii Quecai, in naratiune isi face aparitia o figura pasagera, asupra careia nu ni se dau prea multe informatii, numita… Onetti. Un coleg de birou, cam ursuz.

Ajunsi in acest punct, nu putem sa nu sesizam relatia, desfasurata pe mai multe planuri, pe care o au creatorii cu obiectele creatiilor lor. Aceasta apare profund umanizata. Lumea inventata ajunge sa fie proiectia creatorului ei. De pilda, referitor la Ernesto, asasinul Quecai, pe care Arce redevenit Brausen alege sa-l protejeze: „nu-i decat parte din mine; el si toti ceilalti si-au pierdut individualitatea, sunt parti din mine”. Creatorul devine dumnezeu, iar uneori existenta sa este presimtita, negata sau acceptata chiar de obiectul creatiei sale. Astfel doctorul „simte” ca undeva ar exista un Brausen, dand nastere astfel unui paralelism bizar cu doctrina si zbaterile crestinismului. Brausen se autodefineste ca demiurg absolut al lumii sale: „Santa María si toata incarcatura lui, raul pe care il puteam seca, existenta determinata si stupida a elvetienilor, pe care eu o puteam transforma in confuzie din simpla placere a nedreptatii.” sau „Toti erau ai mei, nascuti din mine, mi-era mila de ei si ii iubeam; in rondurile din piata iubeam si fiecare imagine necunoscuta a pamantului; era ca si cum le-as fi iubit in un singura pe toate femeile din lume”. Rareori mi-a fost dat sa vad un creator mai atasat de creatia sa. Pana la urma, Brausen va fi redus la tacere, iar geografia imaginara a Santei María va inlocui realitatea unui oras ca Buenos Aires. Creatorul va fi uzurpat de creatie.

Proza lui Onetti are un puternic caracter poetic, folosind des ambiguizarea, dand nastere – prin tehnica contrapunctului, a alternantei planurilor, a replicilor care sunt intrerupte sau punctate prin pasaje de introspectie, prin enumerari, digresiuni – unei atmosfere halucinante, ametitoare, unei constructii spiralate. Patima, furia, intensitatea la care traiesc personajele aduce un plus acestui roman, o opera profund originala, in toate aspectele ei.

Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.