Victimele care devin calai

Multi dintre cei care au vazut Cache al aceluiasi Michael Haneke au ramas cu o anumita frustrare: cine filma, domnule, casetele alea? Cine il teroriza pe eroul nostru? Frustrare pentru ca intrebarile au ramas fara raspuns. In thrillere, de obicei, chiar daca nu sunt redate tocmai exact culorile moralitatii (asta-i bun si asta-i rau), aflam de cele mai multe ori, pana la urma, cine ce face si de ce face. Dupa aceea, ramane sa judecam singuri cat era rau si cat era bine. Dar avem un fir dupa care sa ne ghidam. Nu insa si la Haneke. Pe Haneke nu-l intereseaza autorul crimei, ci modul in care actiunile lui se rasfrang asupra „victimelor”. Iar uneori nici macar statutul de victima nu este asa de usor de acordat.

Dar haideti sa va introduc putin in atmosfera lui Das weisse Band. Avem un sat german, filmat alb-negru, in zorii primului razboi mondial. Comunitatea este una restransa si este condusa de cei cativa stalpi traditionali: pastorul, invatatorul, medicul si un mare proprietar de terenuri pentru care practic munceste intregul sat. Puritanismul este legea locala dominanta si exista reguli pentru orice. Copiii se supun parintilor, chiar si celor mai crunte pedepse, iar parintii lor se supun – intr-o grija pentru aparenta dusa la obsesie – autoritatilor divine si normelor sociale. Ei, si in acest univers reglat de norme ca niste chingi, incep sa se intample anumite anomalii, accidente care ucid sau mutileaza.

Citeste si:  Rezultate surprinzatoare si stralucire la Gala Premiilor Gopo 2012

Un fir intins in calea unui doctor, un copil agresat, o nevasta de fermier care are un accident, un tanar care, aparent cel putin, se sinucide, o recolta distrusa, o mana care deschide un geam pentru ca un prunc sa se imbolnaveasca, toate acestea tulbura ordinea satului. Iar intre incidente oamenii continua sa se duca la biserica si sa asculte prelegerile aspre ale unui pastor ce-si traumatiza propriii copii. Faptasii nu sunt niciodata prinsi desi exista cateva tentative de interogatoriu, mai ales din partea invatatorului, singurul inocent veritabil, care este si cel care relateaza totul.

Desi albul e culoarea inocentei, acesti oameni sunt oricum numai puri, nu. Deasupra tuturor planeaza un stigmat purtat si transmis de la o generatie la alta. Lipsa expresiei emotionale, trairile care sunt supuse unei continue reprimari, casele care arata aproape aseptic, atat de ordonate incat par inumane, creeaza un disconfort privitorului. Tocmai pentru ca exista atatea reguli si atata ordine, presimti cumva ca ceva groaznic urmeaza sa se intample, ca un asemenea univers este predispus din start disolutiei. Iar Haneke nu face altceva decat sa-ti demonstreze ca acel groaznic, acel oribil exista. Intr-o comunitate conservatoare, sexualitatea insasi este bolnava si naste copii bolnavi, diformi. Singurele semne de revolta vin din partea sotiei baronului, care simte „raul” care pluteste in aer, coruptia morala, dar ea este perceputa ca un out-sider, nu ca un membru veritabil al comunitatii, iar aparitiile ei sunt episodice.

Citeste si:  Olimpia Melinte, nominalizata la Premiile Goya!

Interesant este faptul ca „cei rai” nu se bucura de statutul de „exceptional” pe care il detin de obicei in filme tortionarii, asasinii. Haneke arata cu o mana regizorala care nu tremura ca oricine, de la cel mai banal individ, are potential de a rani, de a ucide, ca orice victima poate deveni calau. Umanitatea noastra este pervertita, a tuturor, inclusiv a copiilor. Sa va amintesc ca nici in Funny Games adolescenta nu este o garantie a nevinovatiei, ba, din contra, cei doi protagonisti sunt niste esteti ai cruzimii chiar daca nu ni se arata ce ii duce in acel punct.

Fanatismul religios al comunitatii, extremismul preceptelor dupa care ea se ghideaza – toate acestea sunt sustinute la nivel vizual de imaginea alb-negru, de contrastele puternice si de chipurile atat de expresive. Ideea de atemporal, de „lucrurile sunt asa triste si cumplite de cand lumea” este sustinuta de anotimpurile care cad neabatute asupra satului, in ciuda ororilor si a violentei mocnite din spate. Teme precum pacatul, iertarea, penitenta revin intr-un ritm aproape cadentat.

Das weisse Band, care a primit si Palme d’Or in 2009 si Globul de Aur pentru cel mai bun film strain, are o compozitie perfect inchegata, fara fisuri, fara momente „flasce” sau care treneaza inutil. Masinaria functioneaza cu o precizie implacabila, iar tensiunea este continua, dusa exact la limita suportabilului, niciun cadru mai incolo, fara explozii izbavitoare.

Citeste si:  Gadget-uri de vara

S-a vorbit despre dimensiunea istorica a filmului lui Haneke. Despre faptul ca regizorul incearca, prin Das weisse Band, sa explice ascensiunea ulterioara a nazismului in randul populatiei germane, cum a fost posibil ca oamenii sa-l venereze totusi pe Hitler si sa-i legitimeze pozitia prin sustinerea lor. S-a spus ca a incercat sa explice cat de bolnav era solul pe care a putut incolti si da fructe atat de monstruoase fascismul. Eu n-as lega povestea aceasta neaparat de comunitatea germana. Filmul lui Haneke are ceva din schema si valorile mitului, iar miturile se aplica in orice zona. Pacatele acelei lumi sunt pacate vechi, adanc infiltrate in constiinta comuna. Noua, ca si germanilor, francezilor, americanilor etc.

Puteti viziona Das weisse Band in cadrul Festivalului Filmului European, la cinema Studio, duminica 16 mai la ora 15:00, iar Cache in cadrul aceluiasi festival, tot duminica, 16 mai, la ora 21:00 la Noul Cinematograf al Regizorului Roman, de la Muzeul Taranului Roman. Mergeti negresit!

Pentru programul complet al Festivalului, click aici.


Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.